Modificările legislative aduse prin Legea nr. 172/2024 au înăsprit sancțiunile pentru conducerea sub influența alcoolului sau a substanțelor psihoactive în România. Pentru formele de bază ale acestei infracțiuni, pedeapsa stabilită este închisoarea de la unu la cinci ani, completată de interzicerea exercitării unor drepturi. În noua reglementare, alternativa amenzii penale a fost eliminată, iar amânarea aplicării pedepsei a fost interzisă în mod expres.
O controversă juridică, analizată de judecătorul Marius Peter de la Curtea de Apel Alba Iulia într-un articol publicat pe JURIDICE.ro, vizează dacă, în condițiile în care amânarea pedepsei este interzisă, judecătorul mai poate recurge la renunțarea la aplicarea pedepsei. Cele două instituții sunt distincte: în timp ce amânarea presupune stabilirea unei pedepse cu un termen de supraveghere, renunțarea implică constatarea săvârșirii infracțiunii fără stabilirea unei pedepse, aplicându-se doar un avertisment, cu condiția ca fapta să aibă o gravitate redusă.
Există două interpretări conflictuale în acest sens. Prima susține că, având în vedere scopul de înăsprire a legii, ar fi contradictoriu să se permită renunțarea, o soluție mai favorabilă inculpatului decât amânarea. A doua interpretare se bazează pe textul strict al legii, argumentând că Parlamentul a interzis explicit amânarea, dar nu și renunțarea, motiv pentru care judecătorul nu ar putea extinde restricția în defavoarea persoanei judecate.
Pentru șoferii condamnați, renunțarea la pedeapsă nu este garantată, instanța urmând să verifice toate condițiile legale și circumstanțele concrete ale cazului. Mai mult, în cazul formei agravate a infracțiunii, care este sancționată cu până la șapte ani de închisoare, limita legală a pedepsei exclude automat posibilitatea renunțării la aplicarea acesteia.