Costul ridicat al energiei reprezintă, de mai mulți ani, principalul factor care erodează competitivitatea industriei prelucrătoare din România. Deși problema este cunoscută, estimarea clară a riscului cauzat de presiunea continuă asupra prețurilor lipsește de la nivelul guvernanților. O demonstrație efectuată pe baza a 18 ramuri industriale (selectate după codul CAEN rev.3) evidențiază amploarea problemei și metodologia utilizată pentru calcularea impactului.
Analizia calculează impactul asupra costurilor de producție în septembrie 2026, comparând situația cu septembrie 2025. Se iau în considerare două scenarii pentru coșul de energie: un mix format din 65% contracte bilaterale și 35% piața PZU (Piața pentru Ziua Următoare), precum și un scenariu în care fabricile cumpără 100% energie de pe piața spot OPCOM, unde prețul a crescut cu 88,19%. Datele arată că, în sectorul materialelor de construcții (CAEN 23), chimiei (CAEN 20) și metalurgiei (CAEN 24), energia ar putea ajunge să constituie între 37% și 47% din totalul costurilor de producție, depășind chiar creșterea prețurilor de vânzare la poarta fabricii și comprimând sever marjele de profit.
Efectul de propagare se simte puternic și în ramurile de la aval, precum industria auto (CAEN 29) și masele plastice (CAEN 22). Deși impactul direct al facturilor proprii de energie este moderat (între 2,4% și 8,4%), costurile urcă semnificativ ca urmare a scumpirii materiilor prime intermediare provenite de la furnizorii din rafinărie, chimie și metalurgie. Metodologia Input-Output (modelul Leontief), aplicată pe baza tablourilor INSSE, a relevat că șocul costului cu energia s-a multiplicat între 2 și 3,2 ori pe lanțul de aprovizionare.
Industria auto, deși este un important exportator, riscă să își piardă competitividad nu atât din cauza costurilor interne de energie, cât din cauza prețurilor mai mari pentru bunurile intermediare. Investitorii pot decide mutarea producției în țări vecine precum Turcia sau Maroc, unde costurile energetice sunt mai competitive. Pentru a calcula acest efect de propagare, s-a luat în considerare dependența ridicată de importurile de componente (55%), care acționează ca o supapă de siguranță, reducând presiunea energetică indirectă cu 35% până la 55%.
Situația furnizorilor locali de componente auto este critică. Având o marjă netă de profit între 5% și 6%, ei nu pot absorbi șocul majorării costurilor. Dacă costul cu energia crește cu 5,19%, profitul net scade de la 5 lei la zero la fiecare 100 de lei facturați, deoarece contractele cu marii producători (precum Dacia sau Ford) nu permit indexarea prețurilor de vânzare. De asemenea, Dacia și Ford, având marje nete mult mai mici (1,9% la Ford și 2,1% la Dacia în 2025), înregistrează cheltuieli suplimentare anuale care depășesc profitul net realizat anterior, ducând la tăieri de personal și ajustarea schimburilor de lucru.
Analiza indică faptul că unul dintre factorii devastatori ai industriei este prețul marginal impus pe Piața pentru Ziua Următoare (PZU) de către OPCOM, în conformitate cu reglementările europene (Regulamentul UE 2015/1222 și Regulamentul UE 2019/943). Acest preț unic de închidere este stabilit la intersecția cererii și ofertei agregate și reflectă costul producerii ultimei unități de energie, adesea cea produsă de hidrocarburi sau cărbune, având cele mai mari costuri marginale. Deși în România ponderea hidrocarburilor și a cărbunelui este redusă, ele determină prețul pentru toți participanții.
Autorul analizei consideră că reglementările UE nu țin suficient cont de structura industriei și producției de energie din Europa Centrală și de Est, unde cererea industriala este inelastică. Deoarece este dificil să se modifice aceste regulamente la nivel european, se propune ca România să găsească soluții prin care producătorii de energie să își recupereze investițiile fără a beneficia de o rentă marginală disproporționat de mare.
Contractele pentru diferență (CfD) sunt evaluate negativ ca soluție, deoarece, în momentul în care prețul PZU este mai mare decât prețul de exercitare, statul încasează diferența, iar consumatorul industrial nu are garantat că va primi compensația aferentă. Chiar și când Regulamentul UE 2024/1747 încurajează formarea unor fonduri dedicate pentru compensarea consumatorilor industriali, implementarea practică este lentă și incertă.
Soluția propusă pentru stabilizarea costurilor o reprezintă contractele bilaterale pe termen lung (PPA - Power Purchase Agreement). Acestea ar permite consumatorilor industriali să negocieze un preț fix, bazat pe costul de producție și recuperarea investiției, evitând volatilitatea pieței spot. Totuși, expansiunea PPA-urilor în România este descurajată de bariere financiare și de reglementare: băncile cer ratinguri de credit solide și garanții bancare, producătorii de energie își vând majoritatea producției pe piețele centralizate sau pe termene scurte, iar mecanismele de garanții publice sunt abia în faza de analiză.