Regizoarea Rachel Tâpârjan, doctor în asistență socială și cadru didactic la Teesside University din Marea Britanie, a realizat documentarul premiat „Atât de familiar“ („Something Familiar“). Producția, realizată împreună cu Monica Lăzurean-Gorgan, a primit BFI & CHANEL Filmmaker Award de la Institutul Britanic de Film și va avea premiera în cinematografele din România pe 13 noiembrie. Activitatea profesională a lui Rachel Tâpârjan este concentrată pe studierea traumei și sprijinirea persoanelor vulnerabile.
Filmul prezintă povestea adevărată a regizoarei, abandonată la naștere în România și adoptată ulterior de un cuplu de britanici. Pelicula explorează traumele copilăriei și drumul dificil al lui Rachel, care, în ciuda vieții în Marea Britanie, a ajuns lucrătoare sexuală, repetând astfel parcursul mamei și al surorilor sale biologice.
În cadrul proiectului, Rachel și o altă persoană adoptată din același orfelinat, Mihaela, și-au căutat rudele în România. Regizoarea transmite prin documentar că orice poveste de viață, oricât de haotică, poate fi rescrisă. Punctul de plecare al filmului a fost solicitarea Mihelei de a fi ajutată să își găsească familia în România, proces început acum șase-șapte ani. Initial conceput ca un film de casă, proiectul a evoluat spre un documentar despre istoria României și circumstanțele adopției celor două femei.
Rachel a declarat că a știut dintotdeauna că este adoptată, acest lucru fiind evident din diferența de aspect fizic față de părinții adoptivi. În calitate de asistent social, regizoarea menționează că este obișnuită să ajute copiii mici să comunice despre părinții biologici și adoptivi.
Imaginea inițială a regizoarei despre România a fost influențată de documentarele difuzate în Europa de Vest, percepend țara ca pe un loc înfricoșător unde oamenii nu iubeau copiii. Rachel și-a amintit că, în copilăria din Anglia, era expusă la campanii caritabile, precum emisiunea „Blue Peter”, unde era prezentată în fața colegilor ca fiind un orfan român. Asocierea cu România a fost, la început, o sursă de rușine pentru regizoare, fiind victima ironiilor și agresunilor la școală. Tâpârjan precizează că a crescut într-un orășel defavorizat din nord-estul Angliei, comparând atmosfera cu cea din Brăila, orașul de origine al familiei sale biologice.
Regizoarea nu are amintiri vizuale din România, deoarece a fost adoptată înainte de vârsta de doi ani, însă descrie o reacție emoțională puternică, o „memorie implicită”, resimțită la vizita în orfelinat. Această senzație de prăbușire emoțională a fost împărtășită și de Mihaela în timpul vizitei.
În cercetările pentru film, Rachel a fost șocată de modul în care femeile din perioada regimului comunist erau împinse cu brutalitate spre maternitate, comparând presiunea exercitată cu scenariile din cărțile lui Margaret Atwood. Regizoarea a menționat că au existat controale fizice asupra femeilor direct la locurile de muncă, subliniind importanța autonomiei și a drepturilor reproductive actuale.
Relația cu părinții adoptivi a devenit tensionată în adolescență, Rachel declarând că a fost „dată afară” din familie la vârsta de 14 ani. Tâpârjan a încercat să repare relația cu aceștia, însă procesul a fost extrem de dificil pentru ambele părți. Conflictul cu familia adoptivă a coincis cu vârsta la care fiica biologică a părinților a decedat anterior, printr-un atac de cord în timpul unui concediu, sugerând că durerea neprocesată a afectat relația cu Rachel.
În documentar, Mihaela realizează că nu mai este „specială” după ce a aflat că mama ei a iubit-o înainte de abandon, ceea ce a obligat-o să își reevalueze personalitatea. Pentru Rachel, informațiile despre familia biologică au confirmat bănuielile anterioare, inclusiv faptul că mama sa a fost lucrătoare sexuală.
Deoarece mama sa biologică a decedat, regizoarea a ales o metodă artistică neconvențională: a distribuit mai multe actrițe române în rolul mamei, pentru a putea formula întrebările pe care le-a purtat ani de zile. Ideea a apărut în timpul unui festival de film din Cluj, unde a observat că anumite femei pot reprezenta „arhetipul mamei”.
Actrițele au primit informații fragmentare despre personaj, bazându-se pe intuiție și pe dialogul cu Rachel. Printre ele, Ozana a fost apreciată pentru autenticitatea și distanțarea sa, în timp ce Elena a avut o reacție emoțională puternică, plângând în timpul scenelor. S34 dezvoltă reacția actriței Elena, menționată anterior.
Rachel subliniază că idealul Occidentului trebuie nuanțat, precizând că abuzul și neglijarea familială există și în Marea Britanie, chiar dacă condițiile materiale au fost superioare celor din România. S35 este o întrebare din interviu fără informații noi. S36 dezvoltă perspectiva asupra Occidentului, menționată anterior.
Regizoarea a aflat că tatăl său biologic a fost un infractor mărunt, fiind în închisoare în perioada adopției, iar mama sa a practicat prostituția pentru a întreține familia. O parte a tragediei familiei a fost faptul că sora ei, Ana, și sora Marița au fost forțate de mamă să se prostitueze și să cerșească, detalii confirmate de ambele, dar negate de fratele lor, Alex. S37 este o întrebare din interviu fără informații noi. S38 dezvoltă detaliile despre mama biologică, menționate anterior. S39 este o întrebare din interviu fără informații noi. S40 dezvoltă perspectivele contradictorii ale fraților, menționate anterior.
Rachel a stabilit o legătură puternică cu fratele și sora ei, ajutându-i să locuiască cu ea în perioade dificile. S41 este o întrebare din interviu fără informații noi. Regizoarea a constatat, prin fotografii și prin prezența fratelui său, că seamănă fizic cu tatăl său. S43 este o întrebare din interviu fără informații noi. Rachel afirmă că alegerile părinților nu definesc copilul și că scenariul propriei vieți poate fi schimbat. S45 este o întrebare din interviu fără informații noi. Filmul este dedicat unchiului său, Romeo, care a decedat între timp. S47 este o întrebare din interviu fără informații noi. S48 dezvoltă relația cu frații, menționată anterior.
În film, regizoarea analizează dacă trauma a fost transmisă genetic (epigenetică) sau dacă a fost determinată de mediu, observând că toate cele trei surori au fost exploatate sexual în adolescență, în ciuda mediilor de creștere diferite. S49 este o întrebare din interviu fără informații noi. S50 dezvoltă analiza epigenetică, menționată anterior.
Tâpârjan consideră că educația și prietenia au fost „plasele de siguranță” care i-au permis să obțină doctoratul și să depășească perioadele de instabilitate, inclusiv momentele în care a fost fără adăpost. S51 este un comentariu al interviuatorului fără informații noi. Tâpârjan observă contrastul dintre succesul ei academic și lipsa școlarizării sorei sale, Ana, care era forțată de mamă să cerișească. S53 este o întrebare din interviu fără informații noi. S54 dezvoltă rolul educației și al prieteniei, menționate anterior.
Mesajul final al documentarului este unul de speranță, regizoarea îndemnând publicul să își creeze propria poveste de identitate, indiferent de un început dificil sau traumatizant. Rachel își dorește ca filmul să redea umanitatea celor care au crescut în orfelinate și să nu dezumanizeze România. S33 este o întrebare din interviu fără informații noi. S55 este o întrebare din interviu fără informații noi. S56 dezvoltă mesajul final al filmului, menționat anterior.