Comunitatea germană din România, care număra aproape 800.000 de locuitori înainte de Al Doilea Război Mondial, s-a redus drastic în ultimele decenii, ajungând la aproximativ 25.000 de persoane conform recensământului din 2021. Deși o parte dintre cei plecați în Germania revin în țară, majoritatea aleg să rămână definitiv în diaspora sau să facă naveta sezonieră, lăsând în urmă sate goale și biserici fortificate aflate adesea în stare de degradare.
Reinhart Guib, episcopul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România, a anunțat în martie 2026 o ușoară creștere a numărului de enoriași, care a ajuns la 10.883. Această creștere de aproximativ un procent se datorează în principal revenirii unor sași pensionari din Germania, dar și stabilirii unor familii tinere și antreprenori în Transilvania. Cu toate acestea, episcopul remarcă faptul că cifra este mult mai mică decât jumătatea de milion de credincioși din 1939, deși apreciază că apare o oarecare stabilitate.
Moștenirea culturală a sașilor și șvabilor este vizibilă în arhitectura localităților din Transilvania și Banat, unde se mai păstrează sute de biserici fortificate. Cristian Cismaru, directorul Fundației Biserici Fortificate, a declarat că din cele 164 de biserici fortificate existente, aproximativ 25% prezintă probleme structurale grave, fiind în stare de precolaps sau colaps. Unele acesteia, precum cea din Agnita, au fost reabilitate cu sprijinul comunităților germane de acasă și din diasporă.
Experiența revenirii variază în funcție de fiecare individ. Ernst Markel, care a lucrat ca paracliser în Agnita după 36 de ani petrecuți în Germania, spune că la începutul emigrării ambiția era de a-și construi un viitor material pentru copii, dar că, la maturitate, prioritățile s-au schimbat: «Acum nu mai sunt atât de importante lucrurile materiale... Ne bucurăm că suntem sănătoși», afirmă Markel. În Mediaș, comunitatea germană de aproximativ 500 de persoane este reprezentată de Christa Moldovan, care explică faptul că întoarcerea definitivă rămâne rară. Majoritatea foștilor sași vin primăvara și pleacă toamna, beneficiind de proprietățile pe care le-au păstrat după 1990.
În localități precum Hosman și Romos, comunitățile germane au fost decimate în principal după 1990. Thomas Krauss, un fost localnic din Hosman care a emigrat acum 35 de ani, relatează că unii bătrâni se mai întorc pentru a-și petrece vacanțele, iar cei care au vândut casele în trecut s-au întors doar după ce au cumpărat altele. Johann Henning, care locuște din nou definitiv în Romos după trei decenii în Germania, mărturisește că viața biologică și independența alimentară din grădina proprie l-au determinat să renunțe la viața din Germania. Totuși, în Romos mai locuiesc puțin peste 20 de sași.
Dramatica dispariție a comunităților săsești este surprinsă și de Johann Onghert, unul dintre puținii sași rămași în satul Gherdeal. Acesta își amintește cum, după Revoluție din 1990, aproape toți locuitorii au părăsit satul rapid, luându-și și părinții bătrâni, ceea ce a dus la dispariția unor familii întregi. Karoline, o tânără germană stabilită în Gherdeal, observă că, deși arhitectura și casele mai păstrează asemănarea cu vechile sate germane, «comunitățile nu mai pot fi aceleași. Sunt alte vremuri».
Istoria modernă a sașilor și șvabilor este marcată de evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial și de perioadele de emigrare și deportare forțată. Un raport CIA din noiembrie 1954 detaliază strănmutările începute în 1940: germanii din Bucovina și Basarabia au fost strămutați în Germania în baza unui tratat nazist-sovietic; cei din Dobrogea au fost mutați în zonele controlate de Germania; iar sașii din nordul Transilvaniei au fost strămutați în Germania în 1940-1941, după cedarea acestei zone Ungariei prin ultimatumul germano-italian.
Documentele de arhivă ale CIA menționează că, spre deosebire de etnicii germani din alte state est-europene care au fost expulzați, germanii din România au fost strămutați, refugiați sau au emigrat voluntar în mare parte. Pentru cei rămași în țară, sfârșitul războiului a adus deportări. Un document diplomatic american din 1945, semnat de Burton Y. Berry, descrie ridicarea în masă a românilor de origine germană și deportarea lor în Uniunea Sovietică pentru muncă forțată, în urma cererii generalului sovietic Vinogradov. La 11 ianuarie 1945, aproximativ 2.000 de persoane au fost trimise în vagone de marfă spre URSS.
În ciuda tentativelor guvernului comunist de a readuce populația germană prin amnistii și anularea confiscărilor, ca în cazul celor 300 de etnici germani care s-au întors între iunie 1955 și decembrie 1955, emigrarea a continuat. Raportul CIA din 1957 nota că România trata minoritatea germană mai favorabil decât alte state comuniste în ceea ce privește expulzările, dar nu anula severitatea deportărilor în URSS și Bărăgan. Populația germană a scăzut constant: de la 384.708 în 1956, la 359.000 în 1977, 119.000 în 1992, și în cele din urmă la 22.907 în recensământul din 2021.