Claudia Drăgușin a avertizat că dalmațienii se atașează extrem de mult de proprietari și suferă profund în cazul despărțirii de familie, recomandând achiziționarea unui astfel de câine doar dacă persoana este pregătită să îi ofere un cămin pe toată viața, nu doar ca pe un moft. Aceasta a precizat că loialitatea extremă este cea mai frumoasă caracteristică a rasei, menționând că aceștia pot dezvolta o obsesie pentru stăpâni, iar o eventuală înstrăinare la maturitate poate cauza o tristețe care să îi urmărească până la finalul vieții.
Referitor la istoricul rasei, Claudia Drăgușin a explicat că primele dovezi scrise datează din 1608, în Croația, pe coasta Dalmației, regiune de unde provine și numele rasei. Ulterior, în jurul anului 1800, dalmațienii au devenit cunoscuți în Europa după ce au fost descoperiți de aristocrații englezi. Deși există mituri care sugerează origini din antichitate, de acum mai bine de 2.000 de ani, crescătoarea a menționat că nu există documente scrise care să confirme acest lucru. Prima atestare scrisă istorică a fost realizată în 1608, în Croația, printr-o pictură într-o mănăstire reprezentând un câine cu pete. Aristocrații englezi, impresionați de agilitatea, atletismul și starea de alertă a acestor câini, i-au început să îi numească „Canis Dalmata”, atestându-i oficial în documente în jurul anului 1800.
Claudia Drăgușin a subliniat că, în timp ce originile sunt croate, rasa modernă s-a dezvoltat în Anglia, unde aristocrații au început să selecteze exemplarele. Ea a concluzionat că teritoriul englez a avut un rol crucial în formarea dalmațianului modern prin procesul de selecție a exemplarelor mutate acolo.