Într-o analiză de politică externă publicată cotidianul.ro, autorul propune tranziția României de la statutul de țară bine conectată la cel de nod strategic global, bazat pe un concept de „complementaritate strategică”. Articolul argumentează că diversitatea relațiilor diplomatice trebuie transformată în beneficii concrete prin investiții, acces la piețe și proiecte regionale, depășind neutralitatea sau echidistanța. Autorul rememorează moștenirea diplomatică interbelică, condusă de Take Ionescu și Nicolae Titulescu, care a construit o arhitectură de securitate multiplă, inclusiv Mica Înelegere și Înțelegerea Balcanică cu Turcia, Grecia și Iugoslavia. Este menționată și capacitatea diplomației comuniste din perioada post-1967 de a menține relații cu Israelul, SUA și China simultan, o lecție de valoare derivată din abilitatea de a dialoga cu actori divergenți. Noutatea centrală a articolului distribuit de CURRENT revine la criticile politologului Ștefan Popescu privind absența unui sprijin concret și prompt al SUA și aliaților pentru România în fața agresiunii cu drone din Marea Neagră. Popescu subliniază dezechilibrul de tratament comparativ cu Finlanda și Polonia, care au beneficiat de investiții majore și prezență militară intensificată. Analistul semnalează că, deși România este „foarte afectată de drone”, nu există o promptitudine aliată dincolo de comunicate politice. Se critică retragerea aeronavei franceze Atlantic 2 după 6 noiembrie și absența livrărilor de echipamente permanente. De asemenea, se menționează simbolica întâlnirii liderilor români și bulgari cu premierul olandez Mark Rutte la reședința privată a acestuia, interpretată ca o evitare a angajamentelor oficiale NATO. Articolul realizează o sinteză între nechezarea strategică observată de Popescu și solutionile propuse prin „complementaritate”. Se argumentează că, în timp ce alianțele tradiționale (SUA, UE) par lente în răspunsul la crizele regionale imediate, România poate construi influență prin rețele alternative (India, Golful Persic, Turcia) și prin proiecte transnaționale precum coridoarele logistice sau cooperarea trilaterială cu Ukraine și Moldova.
Publicația subliniază existența unui capital relațional latent format din cei circa 17.000 de studenți străini (în special din Orientul Mijlociu și Africa) care au studiat în România în anii '70 și '80, precum și din familiile mixte create de aceștia. Se consideră că reactivarea sistematică a acestor rețele transnaționale ar reprezenta o resursă diplomatică valoroasă. Se promovează ideea că România, ca stat de dimensiune medie, poate obține mai mult prin coaliții construite în jurul intereselor comune decât prin poziționări izolate. Se citează colaborarea dintre Nicușor Dan și Giorgia Meloni în formatul Prietenii Coeziunii pentru apărarea politicii agricole comune și a fondurilor de coeziune ca exemplu de succes în negocierea intereselor naționale în cadrul UE. Autorul sugerează un parteneriat tehnologic ambițios cu India, relații comerciale cu Pakistanul, investiții din Emiratele Arabe Unite și proiecte cu Qatarul și Turcia. Se evocă acordul din 14 aprilie 2026 dintre AD Ports Group din Abu Dhabi și portul Constanța pentru Coridorul Odesa-Constanța-Galați ca model de complementaritate, combinând capital din Golf, ruta asiatică și nevoile de reconstrucție a Ucrainei într-un singur proiect. Popescu consideră insuficientă alocația de 50 de milioane de euro anunțată de Ursula von der Leyen pentru un hub de securitate la Marea Neagră, susținând că România și Bulgaria nu pot gestiona singure o astfel de structură. Concluzionează că Turcia trebuie inclusă obligatoriu, fiind un actor indispensabil, și evidențiază lipsa de reacție a președintelui României și a ministrului Dan Neculăescu comparativ cu fostul echipaj diplomatic. Analistul de politică externă afirmă că România nu este tratată de facto ca un partener strategic de către Statele Unite, în ciuda retoricii diplomatice. Comparativ cu Polonia, Grecia și Finlanda, țara noastră nu a figurat pe agenda americană pentru măsuri concrete, rămânând o zonă „din care nu se aude nimic” în ceea ce privește sprijinul efectiv, deși se află la granița cu războiul din Ucraina. Se menționează că, deși diplomația interbelică și cea comunistă au demonstrat că relațiile cu actori diferiți pot fi profitabile, integrarea post-1989 în UE și NATO a redus temporar focusul pe aceste rețele complexe. Recuperea acestui capital, combinată cu o politică externă bazată pe interesul național și nu pe naționalism teatral, este cheia pentru ca România să treacă la statutul de nod strategic.
Analistul propune Finlandei ca reper de performanță, unde exporturile clienților rețelei Team Finland au crescut cu 23% între 2021-2024, comparativ cu 16% la nivel general. Pentru România, se sugerează crearea de echipe de piață pentru 15-20 de state prioritare, cu obiectivul de a introduce 50 de companii românești ca multinaționale într-un deceniu, folosind diplomația pentru deschiderea piețelor. Se identifică trei direcții strategice: conectarea (identificarea fluxurilor de capital și tehnologie), complementaritatea (parteneriate diverse pentru priorități comune) și catalizarea (trecerea de la invitat la inițiator de proiecte). Se propune ca triunghiul România-Moldova-Ucraina să devină un teren de aplicație pentru o diplomație economică comună, cu prezență vizibilă la Berlin, Bruxelles, Londra și Washington. În analiza sa, Ștefan Popescu evidențiază importanța capitalului relațional istoric, inclusiv bursele pentru studenți străini (până la 20.000 în 1981), ca o resursă latentă pe care România ar trebui să o activeze. Propune „complementaritatea strategică” ca mecanism prin care parteneri divergenți (India, Turcia, UAE) pot fi aduși împreună pentru a servi agende românești comune în energie, tehnologie și infrastructură. Articolul indică acordul din aprilie 2026 dintre AD Ports Group și portul Constanța ca exemplu practic de complementaritate, aliniat cu Coridorul Mijlociu. Se sugerează ca România să devină poarta naturală pentru reconstrucția Ucrainei și să dezvolte formatul România-Moldova-Ucraina cu o diplomație economică comună și prezență în capitalele occidentale. Propunerea de a activa „a doua diagonală” — o axă ASEAN-Golf care leagă de UE prin România — este prezentată ca o completare a ancorării vestice, nu o înlocuire. Acest demers necesită o utilizare coordonată a atuurilor geografice și relaționale, inclusiv rolul Bucureștiului ca observator al frontierei estice a Europei.
Concluzia articolului este că România nu poate juca rolul unei mari puteri, dar poate deveni indispensabilă partenerilor prin geografia și alianțele sale existente. Arhitectura necesită continuitate instituțională și colaborare între diplomație, business, academic și societatea civilă, transformând diplomacia economică subnațională (la nivelul județelor) într-un compensator pentru limitele nivelului național. Se propune transpunerea exemplului finlandez (creștere de 23% a exporturilor rețelei Team Finland) în România prin echipe de piață dedicate, cu ținta de 50 de companii românești devenite multinaționale într-un deceniu. Se cere trecerea de la diplomația stereotipă la cea orientată spre rezultate, măsurată prin poziționarea firmelor românești pe piețele internaționale. Critica privind abandonarea strategică de către SUA este completată de observarea lipsei de vizibilitate a liderilor români internaționali. Popescu compară activitatea lui Dan Neculăescu cu cea a Oanei Țoiu, considerând că absența unei reacții urgente la criza de securitate din Marea Neagră este o sursă majoră de îngrijorare pentru statusul României în Alianța Nord-Atlantică. În final, textul susține că succesul diplomației românești va fi măsurat nu doar de numărul de parteneriate, ci de proiectele concretizate și de prezența firmelor românești în străinătate. Se cere o schimbare de paradigmă: de la a fi uninvitat pasiv în agenda aliaților la a fi un inițiator activ care catalizează cooperarea între diferite puteri regionale.
Se reiterează necesitatea includerii Turciei în hub-ul de securitate pentru Marea Neagră, fondul de 50 de milioane de euro fiind judecat insuficient. Autorul susține că securitatea regiunii nu poate fi garantată doar de România și Bulgaria, ci necesită integrarea actorului turc și coordonarea aliaților din Flancul Estic, nu doar comunicate politice. Publicația concluzionează că, în secolul XXI, importanța unei țări nu mai ține doar de alinierea politică, ci de capacitatea de a aduce actori divergenți la aceeași masă. România are toate componenteile (geografie, alianțe, relații istorice), dar îi lipsește ambiția de a le transforma într-o prezență strategică activă și de a compenseze limitele nivelului național prin inițiative locale și regionale. Analistul subliniază diferența de tratament dintre România și alte state vulnerabile: Finlanda primește investiții de miliarde de dolare (ex. Google), iar Polonia consolidează prezența militară. România, în schimb, rămâne marginalizată în fața agresiunii cu drone, cu o retorică aliată lipsită de concretitudine și echipamente livrate.