România este unul dintre cele mai importante potențiale agricole din Europa, exportând cantități mari de cereale, dar rămâne simultan un importator major de produse alimentare procesate. Această discrepanță ridică întrebarea esențială: unde se rupe lanțul agroalimentar românesc și de ce nu reușim să transformăm materia primă într-o industrie alimentară competitivă și cu valoare adăugată ridicată?
Într-un interviu acordat platformei Profit.ro, reprezentanții cabinetului juridic DTlawyers explică faptul că procesul de transformație a materiilor prime nu poate fi pus exclusiv în seama fermierilor. Răspunsul este complex și implică necesitatea de capital, infrastructură adecvată, energie la costuri accesibile, personal calificat și, poate cel mai crucial element, un orizont de predictibilitate economică și fiscală pe care investitorii să își poată baza planurile de afaceri pe termen lung.
Faptul că România dispune de suprafețe agricole vaste și condiții climaterice favorabile nu garantează automat dezvoltarea unei industrii de procesare robuste. Cele două activități economice au investiii, competențe și riscuri distincte. În ultimele 15–20 de ani, agricultura românească a cunoscut o modernizare semnificativă, fermele devenind tehnologice și competitive la nivel european. Însă, industria de prelucrare nu a ținut pasul cu această evoluție.
Comparativ cu Polonia, care a atins un excedent agroalimentar de aproape 20 de miliarde de euro prin investiții consecutive în procesare, logistică și company building, România are o istorie diferită. După 1990, capacitățile de procesare existente au suferit o reducere semnificativă în urma procesului de restructurare, în timp ce industria alimentară modernă s-a dezvoltat mai lent. Se subliniază necesitatea de a adapta soluțiile poloneze la realitățile economiei românești, nu de a privi succesul vecinului doar ca pe o sursă de lamentație.
O problemă structurală majoră este fragmentarea exploatațiilor și dificultatea de a construi afaceri integrate. Pentru a dezvolta o capacitate de procesare, un investitor trebuie să gestioneze nu doar relațiile cu producătorii, ci și regimul juridic al terenurilor, urbanismul, autorizațiile de construire și de mediu, racordarea la utilități și avizele sanitare. Imprevizibilitatea procedurilor administrative reprezintă un obstacol care descurajează capitalul privat.
Vulnerabilitatea financiară a fermierilor este un alt factor critic. Chiar și exploatațiile bine gestionate pot intra în criză lichidă din cauza secetelor, a costurilor ridicate ale inputurilor și a prețurilor de vânzare neproporționate. În astfel de contexte, este dificil ca un antreprenor agricol să își aloce fonduri pentru investiții în procesare, atunci când prioritatea imediată este supraviețuirea campaniei curente. Consolidarea exploatațiilor este o tendință naturală, dar modelul cooperativ poate oferi alternative viabile pentru producătorii de dimensiuni reduse.
Despre accesul pe piețele externe, experții punctează că originea „made in Romania” nu constituie un avantaj competitiv automat. Cumpărătorii europeni caută calitate, preț competitiv, continuitate a livrărilor și respectarea standardelor. Pentru companiile mici și mijlocii, efortul financiar și organizatoric de certificare și logistica complexă reprezintă bariere serioase, deși rezultatele pot fi sustenabile prin asociere și parteneriate comerciale stabile.
În concluzie, profitabilitatea în sectorul agroalimentar depinde de structura costurilor, îndatorare și capacitatea de finanțare. Nu există o soluție unică care să dicteze dacă e mai profitabil să comercializezi materii prime sau să construiești o afacere industrială. Obiectivul strategic trebuie să fie crearea unui cadru legal și fiscal predictibil, care să încurajeze investitorii să dezvolte componenta industrială și să sprijine reziliența financiară a producătorilor agricoli.