Din prea puțină educație și prea mult naționalism, de zeci de ani se spune străinilor, copiilor și românilor înșine cât de frumos este Centrul Vechi al Bucureștiului. Este frumos, chiar și în ruină, dar frumusețea unei clădiri nu spune nimic despre caracterul celor care o locuiesc, iar frumusețea unui cartier nu îl face neapărat un loc sigur.
La aproape 40 de ani de la evenimentele din 1989, Centrul Vechi și-a împlinit destinul, nu pe cel imaginat de naționaliști, ci unul apropiat de realitate. A devenit un loc în care, printre monumente istorice și clădiri abandonate, își fac loc traficanții, golanii, cocalarii, bodyguarzii ratați care se visează interlopi, prostituția și, din când în când, câțiva turiști rătăciți, trimiși acolo de propagandă.
Istoria se vinde la pachet cu promiscuitatea, iar degradarea este prezentată drept autenticitate. Centrul Vechi aspiră la reputația unor locuri precum Bois de Boulogne sau Pigalle din Paris, Patpong din Bangkok ori Kabukichō din Tokyo, cartiere cunoscute pentru industria sexului, excesele vieții de noapte și problemele de criminalitate. Există însă o diferență esențială: în aceste orașe, reputația locurilor este parte din identitatea lor publică, la București continuând să se ambaleze totul în hârtia lucioasă a mândriei naționale.
Radu Mazăre încerca, la un moment dat, să transforme sexul ieftin într-un argument de promovare turistică, iar unii ar putea considera și astăzi această perspectivă o strategie de marketing. Cu toate acestea, focusul trebuie pus pe tinerii români, generații care au crescut fiind învățate să admire clădirile, dar nu și să înțeleagă ce se poate ascunde între ele.
Astăzi, acești tineri, ajuns la vârsta de a bea și de a petreca, sunt împinși de naționalismul puturos, incapabil să facă diferența dintre patrimoniu și prezent, tocmai către locurile în care traficanții își caută clienții. Spre deosebire de tinerii parizieni care cunosc reputația mai puțin onorabilă a cartierului Pigalle, tinerii bucureșteni sunt îndemnați să descopere Centrul Vechi ca pe o emblemă a orașului, de către părinți, mass-media, școală și întreaga societate.
Nu li se spune că frumusețea unui loc nu este o garanție a siguranței, că un monument istoric nu sfințește stabilimentul de la parter sau că o clădire veche poate adăposti o afacere dubioasă. Ulterior, aceiași politicieni, televiziuni și sistem educațional deplâng cu indignare patriotica creșterea consumului de droguri în rândul tinerilor, cerând pedepse mai mari și polițiști mai mulți.
Sistemul deplânge, cu o inocență aproape criminală, cum au ajuns copiii în asemenea locuri. Răspunsul este simplu: i-am trimis noi. Le-am vândut ruina drept frumusețe, promiscuitatea drept distracție și ignoranța drept patriotism. Acum, ne mirăm că au cumpărat și ce se vindea pe sub tejghea. Patriotismul nostru a făcut reclamă, iar traficanții n-au avut decât să deschidă prăvălia.