Un aspect important în evoluția relațiilor URSS-România și care influențează dezvoltarea internală a României în perioada interbelică, și pe cea imediat postbelică, este politica externă sovietică. De la constituirea sa ca stat socialist, URSS a adoptat o poziție de dominare în relațiile cu statele vecine, incluzând România, care a devenit un stat tampon între Europa de Vest și blocul comunist.
După al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică, în calitate de putere ocupantă, a impus o formă de guvernare comunistă în România, sub supravegherea directă a liderului sovietic, Iosif Stalin. Această subordonare a avut ca scop principal menținerea României în sfera de influență sovietică și prevenirea alinierii sale spre Occident, care era văzut ca o amenințare pentru securitatea națională a URSS.
În perioada 1944-1965, România a fost strict aliniată politic și economic la modelul sovietic, chiar dacă aceasta a cunoscut anumite fluctuații în gradul de dependență. Liderul român Nicolae Ceaușescu, care a preluat puterea în 1965, va începe să exploreze independența față de URSS, dar în perioada imediat postbelică, politica externală a României a fost dictată de interesele sovietice și de necesitatea de a menține alianța cu Moscova.
Această dependență față de URSS a determinat România să participe la activități politice, economice și militare conform intereselor sovietice, inclusiv în conflicte regionale, cum ar fi intervenția în Cehoslovacia din 1968. În timp, relația URSS-România a evoluat spre o dialog mai echilibrat, dar în perioada 1944-1965, subordonarea față de Moscova a fost un element central al dezvoltării interne a României, care a limitat autonomia politică și economică a statului român.