Analistul de politică internațională Ștefan Popescu explică jocurile subterane ale marilor cancelarii, de la excluderea șefei diplomației europene din discuțiile cu Rusia până la blocajele privind Ucraina. Remarca lui Henry Kissinger despre lipsa de unitate a Europei este folosită pentru a ilustra diviziunile actuale din 2026, când statele europene par mai divizate ca oricând în contextul negocierilor cu Rusia. Franța, Germania, Regatul Unit, Italia și Polonia au constituit grupul restrâns desemnat să reprezinte interesele blocului comunitar în discuțiile cu Rusia, în timp ce Kaja Kallas, înaltul reprezentant al UE pentru Afaceri Externe, a fost lăsată pe din afară în ciuda insistențelor sale publice. Expertul notează că europenii privesc peste Atlantic cu speranță, credând că revenirea democraților la putere la Washington peste doi ani și jumătate ar schimba atitudinea față de Rusia, securitate europeană și Ucraina. Europenii negociază cu o mână, dar pun obstacole cu cealaltă, sperând la sfârșitul președinției Trump și la o administrație democrată cu o nouă atitudine față de Rusia, securitate europeană și Ucraina; distrugerea unei părți a podului Kerci este invocată ca dovadă. Marginalizarea lui Kallas arată și scăderea influenței balticilor la Bruxelles. Ungaria, Bulgaria, Cehia și Slovacia refuză să contribuie la noul pachet de finanțare pentru Ucraina solicitat de Germania. Kallas a reacționat virulent la marginalizare, reamintind că ar trebui să reprezinte UE în politica externă, inclusiv în negocierile cu Rusia; de la Paris, Berlin și Bruxelles i s-a transmis că va rămâne în afara procesului, iar relațiile cu președinta Comisiei Ursula von der Leyen sunt reci, iar atitudinea Germaniei și Franței a fost distantă de la începutul mandatului. Pe lângă desemnarea negociatorilor din coaliția de voință, Europa abordează relațiile cu Rusia și de pe un alt palier, existând cel puțin două procese de negociere paralele. Un proces de negociere pornește din zona balto-scandinavă, Finlanda și Norvegia, care au avut o primă convorbire telefonică cu președintele Rusiei, cu urmare anunțată de premierul norvegian, iar președintele finlandez Alexander Stubb a făcut apel la europeni pentru a negocia. Germania este decisă să întârzie sau chiar să blocheze aderarea Ucrainei la UE, deși declarativ susține Kievul. Europenii nu reușesc să genereze o poziție comună, ceea ce ar fi putut plasa Europa pe același plan în discuțiile cu Washingtonul și Moscova; negocierile pe bucăți și obiective diferite în interiorul coaliției de voință lasă spațiu de manevră Rusiei și partenerilor americani. Cancelarul german Friedrich Merz este un susținător important al Kievului, dar a lăsat de înțeles că nu dorește integrarea Ucrainei în UE, propunând o aderare parțială în mai multe etape. Merz a afirmat explicit că pentru Kiev ar fi de dorit o politică de aderare parțială la UE, în mai multe etape. Popescu încheie că duplicitatea este trăsătura de bază a diplomației, iar țările cu orizont strategic pot ajuta Ucraina în același timp cu favorizarea unei soluții diplomatice; România percepe adesea nuanțele în alb-negru, spre deosebire de alte state.
În timp ce statele baltice și Polonia o susțin pe Kallas, alte capitale europene preferă izolarea acesteia. State precum Ungaria, Bulgaria, Cehia și Slovacia refuză să contribuie la noul pachet de finanțare pentru Ucraina solicitat de Germania, iar Berlinul este decis să întârzie sau să blocheze aderarea Ucrainei la UE, deși declarativ o susține. Ștefan Popescu consideră că marginalizarea Kajei Kallas era previzibilă din cauza incompatibilității profilului său politic rigid cu interesele Franței și Germaniei, iar negocierea cere compromis. Popescu explică că statele mari nu doresc să piardă controlul asupra procesului de negociere cu Rusia, deoarece portofoliile Comisiei sunt atribuite pe baze naționale și fiecare stat-membru dispune de un comisar european. Țările vest-europene, Franța, Marea Britanie și Grupul celor Cinci, urmăresc o paletă de negociere mai largă decât statele baltice, cu interese din Arctica până în Orientul Mijlociu și legături cu controlul armamentelor strategice, motiv pentru care Kallas nu a putut fi desemnată reprezentant al UE și nici inclusă în echipa de negociere cu Federația Rusă.