Înainte de alegerile generale programate pentru 29 noiembrie 2026 în Spania, sondajele de opinie indică un avantaj clar al blocului de dreapta format de Partidul Popular (PP) și partidul de extremă dreaptă Vox. Conform celui mai recent sondaj SocioMetrica, publicat de El Español și analizat de Reuters, cei doi ar obține împreună aproximativ 200 de mandate în Congresul celor 350 de membri, ceea ce le-ar asigura o majoritate parlamentară dacă PP își menține alianța cu Vox. În acest scenariu, Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE), condus de Pedro Sánchez, ar prinde 108 locuri, cu două mai multe decât în sondajul anterior, dar rămâne în opoziție, în fața unei tranziții nete de 832.000 de alegători de la stânga la dreapta. Campania electorală spaniolă este dominată de teme sensibile precum criza locuințelor, imigrația și corupția. Un element central al dezbatirii îl constituie accidentul feroviar mortal de la Urda din octombrie, care a condus la demisia ministrului Transporturilor, Oscar Puente. Corupția a intrat brusc în centrul atenției, un scenariu temut de Guvernul Sánchez, care se felicita anterior că reușise să impună teme avantajoase pentru socialiști în primele momente ale confruntării electorale. Partidele de dreapta capitalizează pe aceste tensiuni, solicitând schimbări structurale și responsabilități în fața problemelor sociale și de infrastructură. Limitările studiului CEPS sunt importante pentru interpretarea rezultatelor. Datele utilizate nu sunt publice și au fost furnizate special pentru analiză, ceea ce împiedică reproducerea integrală. Selecția statelor și a partidelor comparate implică judecăți metodologice, iar rezultatele nu reprezintă un recensământ al tuturor formelor de cooperare politică. În plus, în timp ce studiul CEPS se concentrează pe dinamica de la nivelul PPE, nu trebuie confundat cu rezultatele sondajelor electorale pentru Congresul Spaniei, unde partidele și structurile de vot sunt influențate de problemele interne, precum corupția, criza locuințelor și gestiona post-accident de la Urda, și nu doar de alineamentele de grup european.
Deși dreapta are avantajul, diferența dintre PP și PSOE se reduce în ultimele sondaje. O investigație realizată de 40dB pentru El País și Radio SER arată că PSOE a avansat cu 1,8 puncte procentuale față de sondajul anterior, atingând 29,9% din intențiile de vot, în timp ce dreapta combinată se menține la un prag ce necesită totuși alianța cu Vox pentru a depăși majoritatea absolută de 176 de mandate. O altă analiză, Sigma Dos pentru El Mundo, confirmă recuperarea parțială a terenului pierdut de socialiști după accidentul feroviar de la Urda, prognozând 105 locuri pentru PSOE și 199 pentru coalția PP-Vox. În paralel cu sondajele naționale, dezbaterea europeană se concentrează pe modul în care Partidul Popular European (PPE) gestionează cooperarea cu grupurile de dreapta radicală. Un studiu recent al CEPS, realizat de Csaba Stefán, relevă că PPE acceptă în anumite dosare majorități formate cu grupurile de dreapta, fără a constitui o coaliție stabilă. Pentru partidele naționale spaniole, acest context european se intersectează cu realitatea internă: PP este membru PPE, iar PSOE este membru S&D, sugerând o aliniere strategică broader a structurilor politice europene, chiar dacă dinamica de voturi naționale rămâne distinctă. Pe măsură ce campania din Spania avansează către 29 noiembrie, diferențele dintre partidele spaniole se accentuează. Pedro Sánchez continuă să insistă pe o soluție progresistă pentru a contracara tema corupției și a instabilității economice. Partidul Popular, condus de Alberto Núñez Feijóo, cere schimbări radicale, insistând pe disciplina fiscală și siguranța infrastructurii după scandalul URD. Vox, aliatul natural al PP în Congres, menține discursul anti-imigrație și anti-sistemic. În acest context, votul spaniol nu doar că reflectă atitudinile naționale, ci și influențează modul în care Europa va privi viitorul coalițiilor conservatoare, având în vedere rolul central al lui PP în PPE și prezența lui Vox ca model pentru mișcările de dreaptă radicală din restul continentului.
O investigație IMOP pentru El Confidencial a evidențiat o scădere a fidelității față de PSOE și o creștere a votului pentru PP, din care o parte substanțială provine din rândurile foștilor susținători ai lui Vox. Deși socialiștii încearcă să își reorienteze mesajul pe teme sociale și suveranitate națională, campania este dominată de problemele economice și de scandaluri politice. Cu trei săptămâni înainte de deschiderea urnelor, Pedro Sánchez și Alberto Núñez Feijóo (liderul PP) au prezentat strategii electorale diferite: socialii se concentrează pe stabilirea unei alternative pentru țară în fața problemelor actuale, în timp ce conservatorii insistă pe schimbarea politică și revizuirea infrastructurii feroviare. Analiza CEPS notează că, în timp ce PPE respinge oficial cooperarea instituțională cu dreapta radicală, există o coordonare informală și selectivă, ilustrată de coincidența de voturi la anumite dosare. Această dinamică se observă și la nivel internațional: în Spania, PP trebuie să colaboreze cu Vox (partid de extrema-dreaptă) pentru a forma guvernul, ceea ce confirmă interpretarea cercetătorului potrivit căreia PPE câștigă flexibilitate în negocieri. Pentru PSOE, situația se complică în Parlamentul European și în cel spaniol de o posibilă alianță cu forțele radicale de stânga, cum ar fi Sumar, deși partidele radicale de stânga nu au reușit luni trecute să se pună de acord asupra unei liste comune de candidați la nivel federal în Spania. Sondajele actuale indică faptul că premierul Pedro Sánchez și socialiștii nu își mențin avantajul de dinainte de campanie, cu un transfer semnificativ de voturi către dreapta. Un sondaj Sigma Dos publicat de El Mundo, bazat pe 4.172 de respondenți (marjă de eroare de 2,1 pct.), confirmă această tendință. Totuși, PSOE recuperează parte din teren, reorientându-se pe teme naționale și sociale. Pentru a preveni o victorie a dreptei care necesită sprijinul extrem de dreapta, Sánchez a intensificat demersurile diplomaterii politice. Partidele radicale de stânga (Sumar și Podemos) încercază convergențe, dar diviziunile interne și pragurile electorale rămân obstacole majore în calea unei coaliții de stânga unice, consolidând totodată fragilitatea opoziției.
Într-o analiză comparativă, partidele PPE comparate rămân, în ansamblu, mai apropiate de partenerii de centru sau centru-stânga. Pentru România, pozițiile majoritare PNL și PSD coincid mai frecvent decât cele ale PNL și AUR; situația se inversează pe migrație, într-un eșantion pe care autorul îl consideră prea mic pentru concluzii statistice solide de sine stătătoare. Similar în Spania, PPE și PSD sunt în tabere opuse în Congresul spaniol, dar aprofundăm analiza de la CEPS confirmă această tendință transnațională, în care partidele centrale continuă să domine aliniementele formale, chiar și atunci când majoritatea se obține prin compromisuri politice informale cu extremele, fie de dreapta (Vox), fie de stânga.
Coordonarea informală selectivă, descrisă de cercetătorul CEPS, poate exista chiar fără inițiative semnate în comun. Această distincție a fost vizibilă și în controversele din martie 2026 privind negocierile asupra legislației europene în materie de migrație. Relatări de presă au descris contacte și coordonări între reprezentanți ai PPE și ai unor grupuri aflate la dreapta sa, inclusiv în pregătirea unor amendamente. În acest context, tensiunile din Spania privind imigrația joacă un rol central, iar PP ar putea utiliza rezultatele sale naționale ca un argument în negocierile parlamentare de la Bruxelles. Totuși, Manfred Weber a respins interpretarea potrivit căreia AfD ar determina conținutul politic sau majoritățile grupului său și a susținut că strategia PPE este stabilită de conducerea acestuia.
Studiul CEPS nu este singura încercare recentă de a documenta voturile în care PPE primește sprijin din partea grupurilor aflate la dreapta sa. Organizația The Good Lobby publică un EU Far-Right Tracker, care reunește 24 de episoade vizibile în perioada februarie 2024–octombrie 2026. Printre episoade se află rezoluția privind necesitatea unei strategii UE împotriva „entrismului islamist” și a influenței rețelei Frăției Musulmane. Fișa oficială a procedurii 2026/2868(RSP) confirmă dezbaterea din 7 octombrie și adoptarea la 8 octombrie 2026. Aceste evenimente, deși nu sunt direct legate de campania spaniolă, marchează un climat politic în care dialogul cu extremele se normalizează, învață în paralel cu alegerile din România, unde PNL, în calitate de forță predominantă PPE, se confruntă cu provocări similare în gestionarea relației cu AUR sau cu PSD.
Alegerile din 2024 au făcut posibilă numeric o majoritate alcătuită din cele patru grupuri, schimbând raporturile de negociere din Parlament. Cooperarea dintre PPE, Socialiști și Democrați (S&D), Renew Europe și, în unele dosare, Verzii a rămas însă importantă. Stefán distinge între capacitatea de a strânge voturile necesare unei decizii și existența unei coaliții organizate, cu un program comun. Acest lucru oferă un cadru pentru situația din Spania: deși PP și Vox vor deține probabil majoritatea, diferențele dintre ele vor îngreuna guvernanța, similară dificultăților de formare a unei majorități stabile la nivelul UE între PPE și alte grupuri.
Pentru a examina această evoluție, cercetătorul a combinat analiza documentară cu 14 interviuri semi-structurate realizate între februarie și septembrie 2026. Interlocutorii au inclus persoane asociate grupurilor politice europene și experți ai unor centre de cercetare. Identitățile individuale au fost anonimizate, iar studiul publică numai afilierile generale ale participanților. Interviurile au permis investigarea unor practici informale de negociere care nu pot fi identificate exclusiv din rezultatele voturilor. În același timp, ele nu reprezintă un eșantion statistic al tuturor eurodeputaților și nu pot fi tratate ca declarații oficiale ale grupurilor politice. Aceste limite metodologice se aplica strict analizei CEPS și nu ar trebui extrapolate asupra sondajelor electorale Spaniei.
Componența cantitativă a cercetării CEPS indică importanța factorului 'cordonului sanitar'. În centrul cercetării se află acest concept, utilizat pentru a descrie delimitarea politică a partidelor tradiționale față de formațiunile considerate aparținând dreptei radicale sau extreme. Termenul nu desemnează o interdicție juridică aplicabilă voturilor parlamentare și nici o regulă uniformă a Parlamentului European. Interpretările diferă între partide și între state: în unele contexte, delimitarea exclude negocierile și voturile decisive comune; în altele, ea este înțeleasă mai ales ca refuz al unei cooperări formale, al repartizării funcțiilor sau al asumării în comun a unor inițiative. Evenimentele din Spania ilustrează perfect această dualitate.
Stefán susține că PPE a trecut spre o interpretare mai permisivă a acestei delimitări, câștigând flexibilitate în negocieri. Potrivit studiului, grupul condus de Manfred Weber continuă să declare că preferă majoritățile de centru și respinge cooperarea instituțională cu dreapta radicală. Cercetătorul descrie însă o coordonare informală selectivă, care poate exista chiar fără inițiative semnate în comun. Astfel, PPE poate juca, în anumite situații, un rol de intermediere între PPE și alte grupuri aflate la dreapta sa. În această interpretare, PPE își poate păstra inițiativa asupra unui dosar și poate obține majoritatea necesară fără să semneze formal propuneri comune cu toate grupurile care o susțin.
Cercetarea descrie această posibilitate ca pe un instrument de negociere care poate influența și discuțiile PPE cu S&D, Renew și Verzii. Este însă o interpretare bazată pe interviuri și pe analiza comportamentului parlamentar, nu o constatare instituțională potrivit căreia fiecare majoritate de dreapta ar rezulta dintr-un acord prealabil. Un alt element al studiului privește diferențele ideologice care limitează construirea unui bloc stabil. Stefán arată că partidele creștin-democrate și unele formațiuni ale dreptei radicale se raportează diferit la integrarea europeană, suveranitatea națională și principiile democrației liberale. În timp ce tradiția creștin-democrată analizată în lucrare acceptă integrarea supranațională în condițiile subsidiarității și proporționalității, o parte a dreptei radicale pune accent pe suveranitatea națională și pe cooperarea interguvernamentală. Autorul subliniază însă că aceste categorii nu sunt uniforme, iar pozițiile concrete diferă între partide.
În concluzia studiului, această strategie îi oferă PPE pârghii în negocierile cu centrul, dar poate legitima grupurile aflate la dreapta sa fără să îi asigure parteneri politici mai previzibili. Evoluția depinde de relațiile naționale dintre partide și de conflictele asupra politicilor europene. Autorul descrie un echilibru schimbat al cooperării parlamentare, fără să prevadă formarea inevitabilă a unui bloc permanent. Această incertitudine se reflectă și în alegerile spaniole, unde, deși PP are avantajul, prezența lui Vox, cu o agenda specifică de suveranitate și euroscepticism, ar putea complică relația Madridului cu Bruxelles-ul și ar putea accentua tensiunile în cadrul PPE și al S&D.
Rezultatele cercetării CEPS indică faptul că partidele naționale selectate, inclusiv cele din România (PNL, PSD, AUR) și din Spania (PP, PSOE, Vox), se confruntă cu o schimbare fundamentală în dinamica votului european. Coalițiile istorice sunt testate, iar alianțele se bazează tot mai mult pe suprapuneri electorale selective, mai degrabă decât pe o unitate programatică solidă. Studiul sugerează că PPE va continua să fie forța dominantă la Bruxelles, dar nu mai poate ignora voința de a colabora informal cu aripi radicale de pe flancul său. Acest lucru lasă spațiu de manevră pentru partide precum PP în Spania, care poate exploata acest mecanism în favoarea intereselor sale naționale, chiar dacă în Parlamentul European rămâne legat de alianțele tradiționale de centru.
Datele Eulytix utilizate de CEPS nu sunt publice și au fost furnizate special pentru această analiză, ceea ce împiedică reproducerea integrală a calculelor din sursele disponibile. Selecția statelor și a partidelor comparate implică judecăți metodologice ale autorului, iar clasificarea procedurilor pe domenii de politici a combinat instrumente de inteligență artificială cu validare umană. Unele categorii cuprind puține voturi, în timp ce altele includ numeroase rezoluții și rapoarte fără caracter legislativ obligatoriu. Rezultatele nu reprezintă un recensământ al tuturor formelor de cooperare politică și nu pot fi folosite pentru a deduce comportamentul viitor al partidelor.
Astfel, în analiza CEPS, PPE acceptă în anumite dosare majorități formate cu grupurile aflate la dreapta sa, fără ca această apropiere să fi produs o coaliție parlamentară stabilă. Analiza combină interviuri cu examinarea voturilor din Parlamentul European și constată că partidele PPE comparate rămân, în ansamblu, mai apropiate de partenerii de centru sau centru-stânga. Pentru România, pozițiile majoritare PNL și PSD coincid mai frecvent decât cele ale PNL și AUR; situația se inversează pe migrație, într-un eșantion pe care autorul îl consideră prea mic pentru concluzii statistice solide de sine stătătoare.
Cercetarea CEPS, semnată de Csaba Stefán, susține că PPE a modificat practic interpretarea cordonului sanitar: respinge oficial cooperarea instituțională cu dreapta radicală, dar acceptă în anumite situații voturile acesteia pentru formarea majorităților. Aceasta se reflectă și în dezbaterile spaniole, unde PP se bazează pe sprijinul Vox pentru a forma majoritatea, fără a deveni formal o extensie ideologică a grupurilor radicale europene. Această dualitate se regăsește în toată politica europeană modernă.
În datele analizate, coincidența generală a pozițiilor majoritare este de 0,80 pentru PNL–PSD și 0,46 pentru PNL–AUR. Indicatorul privește voturile procesate la nivelul partidelor naționale, nu comportamentul individual al fiecărui eurodeputat. Aceste valori demonstrează alinierea tradițională în Europa Centrală și de Est, contrastând cu dinamica fragmentată din Spania, unde alegătorii manifestă o loialitate mai fluidă între stânga (PSOE) și dreapta (PP/Vox).
În migrație, PNL–AUR înregistrează 0,57, iar PNL–PSD 0,46. Autorul avertizează că rezultatul provine din numai 28 de voturi asociate cu opt proceduri și trebuie interpretat cu precauție. Similar, în Spania, pozițiile PP și Vox tind să convergeze pe teme securiste, dar diverg substanțial în alte domenii economice și sociale, ceea ce reflectă instabilitatea ce caracterizează un spectru politic polarizat.
Pe piața unică, raportul este de 0,86 pentru PNL–PSD și 0,36 pentru PNL–AUR; în politica externă, de 0,82 față de 0,46. Aceste diferențe susțin concluzia autorului că majoritățile de dreapta rămân selective. În contextul european, acestea au un impact limitat asupra alegerilor din Spania, dar oferă un model pentru a anticipa cum vor evolua voturile în următoarele sesiuni europarlamentare.