Ittoqqortoormiit, un sat din Groenlanda situat deasupra Cercului Polar Arctic, la 70 de grade nord și la aproximativ 800 de kilometri distanță de cel mai apropiat oraș, își învață locuitorii viața la capătul lumii, fiind înghețat timp de nouă luni pe an. Într-o lume interconectată, izolarea absolută rămâne rară. Fotograful Kevin Hall a relatat pentru BBC experiența sa unică în Ittoqqortoormiit, donde a fost martor al vieții localnicilor și a simțit pe propria piele izolarea față de restul globului.
Satul Ittoqqortoormiit, cu 370 de locuitori, este unul dintre cele mai izolate locuri de pe Pământ. Localnicii trebuie să ajungă în sat exclusiv prin elicopter, barcă în sezonul estival, snowmobil sau prin două zboruri săptămânale către aeroportul Nerlerit Inaat, aflat la 40 de kilometri distanță, cu conexiuni din Islanda și vestul Groenlandei. Peisajul dominat de gheață găzduiește urși polari, boi moscați și milioane de păsări marine care își fac cuiburile pe aisberguri.
În cele nouă luni de iarnă, sătenii inuiți sunt complet izolați, traversând marea înghețată cu sanii trase de câini pentru a vâna. Populația satului, care și-a sărbătorit centenarul în 2025, este în scădere, fiind cu 35% mai mică decât în 2006, din cauza exodului tinerilor către alte orașe pentru studii și cariere.
Ittoqqortoormiit se află în centrul tensiunilor geopolitice legate de discuțiile despre achiziționarea Groenlandei de către SUA și în prima linie a impactului încălzirii globale. Kevin Hall descrie excursia sa de iarnă ca pe una dintre cele mai provocatoare experiențe, fora de zona de confort. Expediația a implicat cinci zile petrecute pe banchiza polară la temperaturi de până la -40 de grade Celsius, cu coborâri în corturi și adăposturi primitive, fără paturi sau facilități sanitare, și parcursul a 45 de kilometri cu snowmobilul printr-o furtună de zăpadă cu vânt de 80 km/h.
Experiența i-a oferit o perspectivă asupra dificultăților cu care se confruntă ultimii locuitori care încearcă să își adapteze tradițiile la o lume în schimbare. Expediția fotografică, care avea ca scop surprinderea peisajelor polare austere, a fost organizată de photographer Joshua Holko, care a coordonat cu ghizii inuiți locali, Åge Danielsen și Manasse Tuko, transportul cu săniile trase de câini de la aeroport.
Prima noapte a fost marcată de temperaturi de -30 de grade Celsius, vânt puternic care lovea corturile și prezența vulpilor arctice și posibil a urșilor polari în apropiere. Ghizii iau preparat cina, care consista din codul congelat tăiat cu ferăstrăul și fiert în apă obținută din topirea gheții.
Jurnalistul numește primele experiențe de frig intens un „botez al gerului”. Ghizii au transformat săniile în platforme de transport, încărcându-le cu 450 de kilograme de echipament, inclusiv lăzi frigorifice și hrană pentru câini, demonstrând abilități transmise din tată în fiu. Cei 12 câini de sanie din Groenlanda (qimmiit) au traversat zilnic distanțe de până la 25 de kilometri, trăgând încărcături masive.
Această rasă de câini, asemanătoare husky-ului, cred că a fost adusă din Siberia în urmă cu 1.000 de ani de către strămoșii inuiților, populația Thule, fiind un simbol național al Groenlandei. Silanțea câinilor era avantajoasă atât pentru fotografierea wildlife-ului, cât și pentru vânătoarea traditională a ghizilor.
Timpul expediției, grupul a întâlnit patru boi moscați pe o creastă muntoasă îndepărtată. Boii moscați, care pot cântări până la 400 de kilograme, au fost fotografiate cu precauție, având în vedere că aceste animale preistorice pot deveni agresive dacă sunt incomodate. În a treia zi, ghizii au invitat fotograflii la două nopți în cabana situată strategic pentru observarea urșilor polari.
Cabana albastră a lui Danielsen era dotată minimal, dar avea un cârlig pentru tranșarea animalelor, amintind de tradiția și meseria de vânător. Tradiția impună ca vânătorii să nu vândă sau să exporte carnea și blana animalelor ucise, acestea fiind destinate strict hranei și îmbrăcămintii familiilor. Încălzirea globală modifică rutele de migrație ale urșilor polari, aducându-i mai aproape de comunități precum Ittoqqortoormiit, ceea ce creează pericole reale atât pentru oameni, cât și pentru urși.
Traseul pe banchiză a fost descris ca o experiență măiastră, cu lumină ciudată și un peisaj plin de aisberguri și forme de gheață. Noaptea polară este marcată de lipsa poluării luminoase și de apariția frecventă a aurorii boreale, cunoscută local sub numele de „arsarnerit”. Legenda locală asociază acest fenomen luminos cu sufletele copiilor care se joacă cu un craniu de morsă.