Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD) nu afectează exclusiv copiii. Milioane de adulți trăiesc cu această afecțiune nediagnosticată, deoarece simptomele lor pot diferi față de cele observate în copilărie. Pe lângă dificultățile clasice de concentrare și agitație, manifestările includ sensibilitatea exagerată la critică, problemele de gestionare a timpului și tendința de a fi absorbit complet de o singură activitate.
Estimările indică faptul că între 2% și 4% din populația adultă prezintă ADHD. Afecțiunea poate rămâne nediagnosticată ani de zile, fiind mai dificil de recunoscut la femei, unde simptomele de neatenție predomina adesea față de hiperactivitate.
Cercetările evidențiază că ADHD-ul netratat este asociat cu consecințe semnificative pe termen lung: rate mai mari de divorț, venituri mai mici, niveluri de educație reduse, o incidență mai ridicată a tulburărilor de consum de substanțe, un risc crescut de demență, mai multe accidente rutiere și o speranță de viață mai redusă.
Tulburarea se manifestă sub trei forme principale: tip predominant neatent, tip predominant hiperactiv-impulsiv și tip combinat.
Între adulți, forma predominant neatentă este frecventă, manifestându-se prin distragerie ușoară, uitarea activităților cotidiene, comiterea de greșeli din neglijență și evitarea sarcinilor care necesită o concentrare susținută.
Hiperactivitatea la adulți difera față de agitația vizibilă la copii. Aceasta poate manifesta prin vorbire excesivă, dificultăți în a sta liniștit sau o nevoie constantă de a fi ocupat.
Neatenția, impulsivitatea sau agitația ocazională nu confirmă automat un diagnostic de ADHD. Pentru o diagnosticare este necesară prezența mai multor simptome care afectează semnificativ viața de zi cu zi la serviciu, acasă sau în relațiile sociale. Fiind o tulburare de neurodezvoltare, diagnosticul presupune ca unele manifestări să fi fost observate încă din copilărie.
Potrivit Washington Post, dificultatea de a-și regla emoțiile este frecventă la persoanele cu ADHD, deși nu face parte din criteriile oficiale de diagnostic din Statele Unite ale Americii.
Această dereglare emoțională se manifestă prin schimbări rapide de dispoziție, reacții disproporționate la situații specifice și o sensibilitate accentuată la critică. Chiar și o observație percepută negativ poate provoca anxietate, suferință sau o reacție emoțională intensă.
Studiile estimează că problemele de reglare emoțională afectează între 34% și 70% dintre persoanele diagnosticate cu ADHD.
Aceste reacții nu trebuie confundate cu depresia sau tulburările de anxietate, care sunt, de asemenea, mai prevalente în rândul persoanelor cu ADHD. Diferența majoră constă în faptul că dereglarea emoțională apare ca răspuns la un eveniment concret și se modifică rapid, în timp ce depresia și anxietatea implică simptome persistente.
ADHD afectează funcțiile executive, adică abilitățile cognitive necesare planificării, luării deciziilor, stabilirii priorităților și finalizării sarcinilor.
La adulți, aceste deficiențe apar adesea sub forme subtile: amânarea activităților până în ultimul moment, dificultatea de a respecta termenele-limită, incapacitatea de a organiza pașii necesari pentru un proiect sau probleme în ierarhizarea sarcinilor.
Unele persoane cu ADHD funcționează eficient doar sub presiunea termenelor-limită, deoarece aceasta le permite să se concentreze. Altele încep multiple proiecte simultan, dar întâmpină dificultăți în finalizarea lor.
Cercetătorii au identificat și dificultăți în tranziția dintre activități, în procesul decizional și în anumite forme de memorie.
Persoanele cu ADHD pot întâmpina dificultăți în estimarea duratei necesare pentru o activitate sau a timpului scurs de la începutul acesteia.
Kevin Antshel, profesor la Universitatea Syracuse, descrie fenomenul astfel: timpul pare să treacă foarte lent atunci când activitatea nu este interesantă, dar poate scurge extrem de rapid când persoana este absorbită de ceva care îi place.
Deși pe rețelele de socializare această dificultate este etichetată adesea drept „orbire temporală”, specialiștii preferă termeni precum „procesare diferită a timpului” sau „neatenție la detalii temporale”.
Această particularitate explică de ce persoanele cu ADHD pot întârzia frecvent, pot subestima durata sarcinilor sau pot fi surprinse de viteza cu care trece ziua.
Hiperconcentrarea este un fenomen frecvent descris de adulții cu ADHD, referindu-se la capacitatea de a deveni atât de absorbit într-o activitate încât persoana pierde contactul cu realitatea din jur.
Deși poate părea un avantaj, mai ales când activitatea este interesantă, problema apare atunci când concentrarea intensă împiedică îndeplinirea altor responsabilități.
O persoană poate petrece ore în șir lucrând la un proiect sau urmărind un subiect pasionant, uitând să mănânce, să răspundă la mesaje sau să se ocupe de alte sarcini urgente.
Un studiu din 2019 a constatat că adulții care prezintă mai multe simptome de ADHD raportează și episoade mai frecvente de hiperconcentrare.
Adulții pot descoperi că au ADHD abia după ce un copil sau un nepot al lor este evaluat, datorită componente genetice importante ale tulburării. Identificarea la un membru al familiei poate determina alți adulți să-și recunoască propriile simptome.
Schimbările din viață sau creșterea nivelului de stres pot scoate la iveală dificultăți care anterior fuseseră compensate prin rutine și strategii personale.
În cazul suspiciunii de ADHD, primul pas este consultul medical, care poate recomanda o evaluare de specialitate. Diagnosticul implică un interviu clinic și analiza istoricului simptomelor, inclusiv al celor din copilărie, uneori folosind informații oferite de persoane apropiate.
Există chestionare de screening, precum unul format din șase întrebări, care pot indica un risc crescut, dar nu pot substitui evaluarea medicală profesională.
Un diagnostic corect permite accesul la tratamentul potrivit, care poate include medicamente stimulante sau nestimulante și diverse forme de terapie. Pentru mulți adulți, înțelegerea afecțiunii are un impact major asupra imaginii de sine, clarează faptul că dificultățile anterioare nu au fost semne de lene sau lipsă de motivație, ci manifestări ale unei afecțiuni tratáveis.