Fenomenul economic care subfinanțează statul: Evaziunea fiscală din România

În România, taxele pe muncă se situează la nivelul mediei europene, dar încasările reale din taxe și contribuții obligatorii sunt mult sub media UE: 27,9% din PIB, comparativ cu 39,4% la nivelul comunitar. Această discrepanță este explicată de rata ridicată a evaziunii fiscale și de amploarea economiei subterane. Multe firme private plătesc salariații „la negru” sau „la gri” pentru a evita povara fiscală formală, afirmă economistul Andrei Mocearov într-o intervenție pentru Cotidianul.ro. Potrivit lui Mocearov, Fondul Monetar Internațional a identificat o circulație redusă a banilor din contribuții sociale în conturile naționale, ceea ce indică faptul că puțini români sunt completa fiscalizați. El subliniază că, în multe cazuri, o parte din salariul minim este plătită în negru. Economistul explică faptul că taxa efectivă asupra muncii este mult mai mică decât cea nominală, deoarece partea plătită „la plic” scapă sistemului de taxare. Mocearov descrie România ca un „ospiciu fiscal”, un mediu în care toate taxele par mari, chiar dacă nivelurile reale de colectare sunt scăzute. El admite că taxele pe muncă par mari, dar precizează că această percepție este dată de evaziunea fiscală generalizată; taxele efective sunt mici, iar România se află în plutonul de la mijloc la acest capitol, nu la extremitatea superioară. Analistul semnalează o manipulare a opiniei publice în ceea ce privește magnitudinea taxării: comparațiile media prezintă adesea diagrama cu cele mai mari taxe din UE, bazată pe o metodologie defectuoasă. Mocearov explică „păcăleala”: în România, taxele se calculă la angajat, nu la angajator. În alte țări europene, costurile fiscale se transferă către patroni, făcând comparația directă incorectă („mere cu pere”). Transferul contribuțiilor sociale de la angajator la angajat a avut loc în ianuarie 2018, prin OUG emisă de Guvernul PSD. Măsura a redus contribuția angajatorului de la 22,75% la 2,25% și a majorat cea a salariatului de la 16,5% la 35%, concomitent cu scăderea impozitului pe venit de la 16% la 10%. Funcționarii publici (bugetarii) rămân singura categorie care plătește integrale toate taxele, nefiind capabili să ocolească fiscalitatea sau să practice optimizări. Mocearov consideră că absența evaziunii în rândul bugetarilor, deși ihibiți, demonstrează amploarea fenomenului în restul economiei: aceștia sunt singurii care achită taxele în integralitate. Marele capital își plătește impozitele, dar apelează frecvent la instrumente de optimizare fiscală. Problema majoră a României nu este doar la capitolul muncă, ci și la taxarea capitalului, care este relativ indulgentă. Comisia Europeană arată că România a colectat în 2024 doar aproximativ 4,8% din PIB din taxe pe capital, față de 8,5% în media UE. Un studiu din 2026 realizat de Cornel Ban și Cristian Pop, publicat de Fundația Friedrich Ebert, arată că statele din Europa Centrală și de Est colectează venituri de 34-36% din PIB prin impozitarea capitalului, în contrast cu 27-28% cât colectează România. Conform rapoartelor instituțiilor internaționale citate, în România capitalul este impozitat mai puțin, iar munca mai mult. Mocearov observă că, deși există o tendință neoliberală globală de a impozita munca mai tare, România se află la marginea acestei practici. Studiile FMI și ale Comisiei Europene sugerează că introducerea unui sistem progresiv ar crește veniturile fiscale și ar reduce inegalitatea, afectând doar gospodăriile foarte bogate. Renunțarea la cota unică, susținută de literatura de specialitate, ar contracara creșterea inegalităților văzute în statele care au trecut invers (de la progresiv la cota unică). Introducerea impozitării progresive, combinată cu globalizarea veniturilor, ar reduce distorsiunile dintre munca și capitalul impozitat, corectând caracterul regresiv al sistemului actual. România rămâne una dintre puținele țări europene care utilizează cota unică, alături de Ungaria, Bulgaria și Estonia, deși tranziția s-a făcut în 2005. Mocearov identifică un consens ideologic periculos în politica românească: dorința universală pentru un stat minimal, susținută de toate partidele parlamentare (USR, AUR, PNL, PSD, UDMR). Aceasta duce la venituri fiscale sub 30% prin reducerea taxelor, facilități mari și tolerarea evaziunii. Rapoartele OECD din 2026 avertizează că munca nedeclarată este răspândită în România, reprezentând aproximativ 22% din ocuparea în sectorul privat, o proporție mult peste media OECD și a Europei Centrale. Salariații constituie 81% dintre lucrătorii nedeclarați, restul fiind activi independenți sau membri ai familiilor. Subevaluarea veniturilor prin „plăți în plic” reduce protecția socială, iar fenomenul este concentrat în jurul salariului minim, în special în zonele rurale, microîntreprinderi și sectoarele precum construcții, hostellerie și transporturi. Munca nedeclarată țintește adesea persoanele cu venituri mici, cu impact negativ asupra sistemelor de pensii și asigurări de sănătate, contributori fiind obligați doar dacă veniturile depășesc salariul minim. Analizele sugerează că consolidarea fiscalității pe linia muncii, fără a ignora capitolul capitalului, este crucială pentru echilibrarea sistemului economic românesc. Impozitarea capitalului în România rămâne deficitară comparativ cu partenerii europeni, sugerând necesitatea unor reforme structurale pentru a alinia țara la standardele regionale. Povara fiscală asimetrică, celovește mai mult munca decât capitalul, se menține ca o provocare pentru viitoarele politici fiscale. Evaziunea fiscală masivă la nivelul mediului privat contrastează cu respectarea normelor în rândul funcționarului public. Structura actuală a impozitelor favorizează anumite categorii economice, accentuând disparitățile sociale. Tendința politică dominantă spre reducerea rolului statului blochează posibile creșteri ale bazei fiscale. Sistemul fiscal românesc nu a mai putut genera resursele necesare pentru finanțarea infrastructurii sau a serviciilor publice la nivelurile dorite. Statul subfinanțat este rezultatul indirect al evaziunii fiscale și al reglementărilor fiscale excesiv de flexibile pentru marii jucători. Efectele negative ale evaziunii se propagă în întreaga economie, scăzând calitatea vieții cetățenilor care se supun normelor. Dezvoltarea economică durabilă necesită stoparea scurgerilor fiscale, indiferent de natura veniturilor impozitate. Autoritățile române sunt avertizate să revizuiască politicile fiscale pentru a reduce decalajul față de media europeană. Viitorul fiscalității în România va fi influențat de capacitatea guvernelor de a combate evaziunea fără a demotiva investițiile. Cota unică de impozitare reprezintă un argument ideologic, dar studiile recente discută avantajele fiscale ale progresivității. Schimbările legislative din 2018, deși au mutat greutatea contribuțiilor, nu au rezolvat problema fondamentală a neplatelor. Perspectiva transparenței fiscale implică o corelare mai strânsă între salariile declarate și nivelul real de trai al populației.