O cercetare nouă publicată în Jurnalul de Psihologie Socială indică faptul că indivizii cu un stil de atașament anxios au mult mai multe șanse să poarte ranchiună și să se retragă de la partenerii care refuză să ofere scuze sincere după un conflict. Condusă de Brianna Davison, studentă la doctorat în cadrul Laboratorului Dragostei de la Universitatea din Calgary, studiul a explorat modul în care reacția partenerului vinovat după o transgresiune influențează răspunsul victimei pe termen lung, concentrându-se în special asupra celor care se tem profund de respingere.
Cercetarea se bazează pe cadre psihologice consolidate privind stilurile de atașament la adulți, care sunt categorizate în funcție de două dimensiuni: atașamentul evitant, caracterizat de disconfortul față de intimitate și de preferarea independenței, și atașamentul anxios, care implică un puternic dor de apropiere combinat cu o frică intensă de abandon. În relațiile romantice, fiecare cuplu întâlnește transgresiuni, iar modul în care partenerii gestionează aftermath-ul este puternic influențat de aceste tipare înrădăcinate ale așteptării și insecurității.
Indivizii cu o anxietate ridicată a atașamentului își pun frecvent la îndoială propria valoare și rămân hipervigilenți față de îngrijirea oferită de partener, motiv pentru care conflictele relaționale declanșează insecurități adânc înrădăcinate. Cercetările anterioare, inclusiv un studiu de jurnal din 2005 asupra unor cupluri care ieșeau împreună, au arătat că cei cu o anxietate mai ridicată a atașamentului percep mai multe conflicte zilnice, experimentează o suferință mai mare când discută despre probleme majore și tind să escaladeze argumentele în loc să le calmeze. Când sunt răniți, victimele pot angaja fie comportamente constructive precum iertarea, fie pot adopta tipare distructive precum evitarea, poartea ranchiunii și refuzul de a ierta.
Deși studiile anterioare au prezentat rezultate contradictorii privind faptul dacă atașamentul anxios duce în mod constant la reacții distructive, o meta-analiză din 2019 a 26 de studii a sugerat că indivizii cu o anxietate a atașamentului mai ridicată se descurcă mai greu în a-i ierta pe cei care îi rănesc. Un studiu din 2015, copubicat de C. Ward Struthers, a stabilit că adulții cu atașament anxios au raportat mai multe situații de poartă a ranchiunii după o greșeală în chestionare, deși aceste legături nu au fost replicate în mod consistent în setări experimentale unde stilurile de atașament au fost induse.
Studiul a investigat aceste dinamici prin trei studii preînregistrate, examinând dacă comportamentul partenerului vinovat după o transgresiune explică momentul în care victimele cu atașament anxios recurg la reacții distructive. Cadru teoretic distinge o scuză sinceră de o „non-scuză”, definită nu simplu ca absența unei scuze, ci ca o reacție defensivă activă care include refuzul de a cere scuze, în timp ce în același timp prezintă scuze, negația vina, delegarea vina către victimă sau izbucniri. Deoarece indivizii cu atașament anxios sunt foarte atenți la disponibilitatea emoțională, cercetătorii au ipotizat că astfel de comportamente non-apologice ar semnaliza indisponibilitatea și ar provoca reacții distructive. În Studiul 1, care a chestionat 121 de cupluri romantice, cercetătorii au găsit inițial că o anxietate mai ridicată a atașamentului se corela cu mai multe reacții distructive. Cu toate acestea, odată ce atașamentul evitant a fost contabilitat statistic, această legătură directă a devenit nesemnificativă. În schimb, rezultatul a depins în întregime de răspunsul partenerului: anxietatea atașamentului a prezis doar comportamentul distructiv atunci când participanții au perceput niveluri ridicate de răspunsuri non-apologice din partea partenerului lor. Studiul 2, care a implicat 538 de adulți în relații exclusive, a replicat această interacțiune în ciuda unui rezultat contrar-intuitiv, general, conform căruia o anxietate mai ridicată era asociată cu puțin mai puține reacții distructive în ansamblu. Crucial, modelul a persistat: atunci când partenerii au arătat niveluri scăzute de non-scuză, atașamentul anxios nu a avut o legătură semnificativă cu comportamentul distructiv. Totuși, atunci când partenerii au fost percepuți ca fiind cu mult în afara oricărei scuze, victimele cu un atașament anxios mai ridicat au raportat semnificativ mai multe răspunsuri distructive, legătura fiind de mai mult de două ori mai puternică decât în cazul victimelor cu anxietate scăzută. Davison a subliniat că refuzul partenerului de a cere scuze, de a muta vina sau de a prezenta scuze poate contribui la răspunsuri distructive precum poarta ranchiunii și evitarea. Studiul a concluzionat că, în timp ce stilul de atașament al unui individ pregătește terenul, răspunsul partenerului după greșeală modelează activ felul în care se desfășoară conflictul relațional. Studiul 3, un design experimental cu 334 de studenți universitari, a testat causalitatea solicitând participanților să-și imagineze primind fie un mesaj cu scuze, fie un mesaj non-apologetic defensiv, fie fără niciun răspuns (grupul de control). Deși condiția cu scuze nu a arătat o interacțiune semnificativă cu anxietatea atașamentului, compararea condițiilor de non-scuză și fără răspuns a relevat un rezultat surprinzător: atât participanții cu anxietate ridicată, cât și cei cu anxietate scăzută au raportat mai multe reacții distructive când și-au imaginat o non-scuză defensivă decât atunci când și-au imaginat lipsa unui răspuns. Participanții cu anxietate scăzată au arătat o creștere mai pronunțată a destrucțiuității raportate în condiția de non-scuză comparativ cu cea de control tăcută. Totuși, în condiția de control în care partenerul nu trimitea deloc niciun răspuns, participanții cu o anxietate mai ridicată a atașamentului au raportat mai multe reacții distructive decât cei cu o anxietate mai scăzută. Analiza de mediere a sugerat că, în condiția fără răspuns, o anxietate mai ridicată a atașamentului a fost asociată cu vizualizarea partenerului tăcut ca fiind mai puțin disponibil și receptiv, ceea ce la rândul său a dus la mai multe răspunsuri distractive la conflict. Autorii au propus două explicații pentru acest disconfort: a fi ignorat poate semnaliza dezangajare totală, în timp ce o non-scuză ostilă, deși dăunătoare, recunoaște totuși victima și lasă o deschidere pentru conversații viitoare.