Filosoful francez Michel Foucault, celebru pentru studiile sale despre putere și instituții, a dedicat ultimele sale lucrări cercetării stoicismului, punând accent pe practicile prin care anticii își modelau caracterul. El a analizat corespondența lui Marcus Aurelius și obiceiul de a nota idei pentru a le transforma în reguli de viață, concluzionând că pentru gânditorii antici scrisul nu era doar o înregistrare, ci o modalitate de transformare personală. În ultimele sale lucrări, Foucault a shifting focus-ul către întrebarea fundamentală: cum poate omul să lucreze asupra propriei persoane pentru a-și construi un anumit mod de viață. Această preoccupation l-a apropiat de universul „Meditațiilor” lui Marcus Aurelius, inclusiv în colecția „Cărți Fundamentale” a Editurii Litera, unde împăratul își disciplina caracterul prin reflexii despre autocontrol, dreptate și responsabilitate.
Foucault nu s-a limitat la a deveni un adept al stoicismului, ci a studiat practicile filosofice antice pentru a înțelege formarea subiecților morali. Centrul cercetărilor sale a fost conceptul grecesc „epimeleia heautou” („grija de sine”), care nu însemna răsfăț, ci exercițiu, reflecție și transformare personală. Această „grijă” explica faptul că Marcus Aurelius își supraveghea permanent propriile gânduri. În cursurile de la Collège de France (1981–1982), publicate sub titlul „Hermeneutica subiectului”, Foucault a analizat importanța grijii de sine în filosofia greacă și romană. Ideea centrală era că cunoașterea adevărului nu poate fi separată de transformarea celui care îl caută; nu era suficient să înțelegi intelectual dreptatea, ci trebuia să încerci să devii un om drept. Pentru Foucault, asemenea practici faceau parte din „tehnologiile sinelui”: procedee prin care oamenii acționează asupra propriilor gânduri și comportamente. Cititul, meditația, examinarea propriilor acțiuni și exercițiile de autocontrol nu erau simple activități intelectuale, ci metode prin care filosofia devenea o practică zilnică.
În eseul „Scrierea de sine” (1983), Foucault a analizat practica greco-romană a utilizării caietelor personale, numite „hypomnemata”. În acestea, oamenii notau fragmente din cărți, idei auzite și exemple morale. Scopul nu era păstrarea amintirilor sau a sentimentelor intime, ci servirea drept instrumente de pregătire morală. Ideile din caietele personale erau recitite și repetate până când puteau influența comportamentul celui care le nota. Această perspectivă oferă o cheie de lectură pentru „Meditațiile” lui Marcus Aurelius. Repetițiile din însemnările împăratului nu trebuie privite doar ca particularități literare, ci și ca posibile exerciții de formare a caracterului. Foucault considera că asemenea practici ajutau la transformarea ideilor acceptate drept adevărate în principii concrete de acțiune. Filosofia nu era doar ceva ce știai, ci ceva ce exersai; omul trebuia să reia o maximă, să reflecte asupra ei și să încerce să o aplice.
Foucault a analizat explicit și corespondența dintre Marcus Aurelius și Fronto, profesorul său de retorică. Într-o scrisoare din tinerețe, viitorul împărat descria o zi petrecută la țară, vorbind despre somn, o ușoară răceală, lecturi, alimentație și activități agricole. Foucault a interpretat aceste amănunte ca dovada atenției acordate propriei persoane în cultura romană cultivată. Marcus Aurelius își observa corpul, obiceiurile și felul în care își petrecea timpul, iar relatarea vieții cotidiene devenea o formă de examinare a relației cu sine. Exista o distincție importantă: scrisorile către Fronto erau destinate unui interlocutor, în timp ce „Meditațiile” par să fi fost redactate în primul rând pentru uzul personal al împăratului. Ambele forme de scriere pot fi analizate în contextul practicilor antice de cultivare a sinelui, dar nu sunt identice.
Între Marcus Aurelius și Foucault există o apropiere, dar și diferențe considerabile. Marcus era stoic, considerând că omul trebuie să trăiască potrivit rațiunii și naturii, cultivând virtuți. Foucault nu a preluat integral această concepție, ci a văzut practicile antice ale sinelui ca o modalitate de a cerceta istoric felul în care oamenii se constituie ca subiecți morali. În ultima parte a activității sale, Foucault a devenit interesat de ideea vieții ca operă care poate fi modelată prin alegeri și exerciții. Această perspectivă diferă de doctrina stoică a lui Marcus Aurelius și a fost criticată de alți cercetători, precum Pierre Hadot, care considera că accentul pus pe construirea sinelui riscă să lase în plan secund dimensiunea universală și cosmologică a stoicismului.
La aproape două milenii după moartea lui Marcus Aurelius, Michel Foucault a readus în atenție ideea că filosofia nu trebuie să rămână exclusiv o activitate teoretică, ci era și un mod de a trăi. Scrisul, lectura și reflecția contribuiam la formarea caracterului. „Meditațiile” nu oferă o poveste despre victoriile militare ale unui împărat, ci dezvăluie efortul repetat al unui om de a-și corecta judecățile și de a-și controla impulsurile. Foucault a contribuit la înțelegerea istorică a acestor practici, arătând că relația dintre scris și transformarea personală are rădăcini mult mai vechi decât literatura modernă de dezvoltare personală. Concluzia lui Foucault este actuală: scriem nu doar pentru a păstra ceea ce gândim, ci și pentru a schimba felul în care vom gândi și vom acționa mâine.