O nouă metodă de diagnosticare a obezității permite o evaluare mai precisă a riscului de deces

Un studiu internațional coordonat de King's College London propune o nouă definiție a obezității, diferențiind forma clinică de cea preclinică pentru a optimiza tratamentul și a evalua mai exact riscul de mortalitate.

O nouă metodă de diagnosticare a obezității permite o evaluare mai precisă a riscului de deces

O nouă metodă de diagnosticare a obezității permite o evaluare mai precisă a riscului de deces.

Această metodă ia în considerare distribuția grăsimii corporale și efectele acesteia asupra funcționării organelor, permițând identificarea mai precisă a persoanelor cu risc crescut de deces decât evaluarea bazată exclusiv pe indicele de masă corporală (IMC). Un studiu internațional de amploare indică faptul că diferențierea între obezitatea clinică și cea preclinică ar putea optimiza diagnosticul și alegerea tratamentului, adaptate stării de sănătate a pacientului. Deși IMC, calculat pe baza greutății și înălțimii, este utilizat pe scară largă, acesta nu reflectă distribuția grăsimii în organism și nici efectele excesului de grăsime asupra sănătății.

Cercetarea, coordonată de King's College London și publicată în revista Nature, a evaluat o nouă definiție a obezității propusă în ianuarie 2025 de o comisie internațională de experți în revista The Lancet Diabetes & Endocrinology Nature, The Lancet Diabetes & Endocrinology. Noua clasificare completează IMC prin măsurarea circumferinței taliei și a raportului dintre aceasta și înălțime, pentru a identifica mai exact excesul de grăsime corporală. Ulterior, sunt evaluate efectele asupra funcționării organelor pentru a diferenția cele două forme ale afecțiunii.

Obezitatea clinică este definită prin excesul de grăsime corporală care afectează funcționarea organelor sau capacitatea de a desfășura activitățile zilnice. Obezitatea preclinică implică excesul de grăsime fără afectarea funcțiilor organelor, deși riscul de apariție a unor boli rămâne crescut.

Pentru validarea clasificării, cercetătorii au analizat datele a 844.108 adulți din China, Marea Britanie, Statele Unite și Spania. Rezultatele au arătat că utilizarea exclusivă a IMC nu a identificat obezitatea la 5,2% până la 8,6% dintre participanți, în funcție de cohortă, deși aceștia prezentau exces de grăsime. În schimb, în 1,2% până la 3,1% din cazuri, IMC a indicat obezitate fără confirmarea prin măsurători suplimentare. Prin includerea măsurătorilor taliei, proporția persoanelor identificate cu obezitate a crescut cu 3,3% până la 7,4% față de evaluarea bazată doar pe IMC.

După ajustările statistice, doar 22,7% până la 31,3% dintre cazurile de obezitate au fost clasificate drept obezitate clinică, prevalența estimată a acestei forme variind între 5,6% și 10,9%. Diferențele dintre cele două forme de obezitate s-au reflectat și în riscul de mortalitate. Persoanele cu obezitate clinică au avut un risc de deces din orice cauză cu aproximativ 69% mai mare decât cele fără obezitate și fără afectarea organelor, în timp ce pentru obezitatea preclinică, creșterea relativă a riscului a fost de aproximativ 19%. Asocierea dintre obezitate și mortalitate a fost mai clar evidențiată atunci când diagnosticul a inclus măsurătorile taliei.

Analiza persoanelor cu obezitate preclinică a relevat că, în cohorte cu date pe zece ani, între 77,4% și 91,3% dintre aceștia nu au evoluat către obezitate clinică. Acest rezultat sugerează că excesul de grăsime nu conduce inevitabil la afectarea organelor, riscul diferind considerabil între pacienți.

Profesorul Francesco Rubino de la King's College London, specialist în chirurgie metabolică și bariatrică, a explicat că IMC nu poate stabili singur dacă o persoană are deja o boală asociată obezității sau doar un risc de a o dezvolta. Potrivit cercetătorului, diferențierea celor două forme ar permite stabilirea mai precisă a intensității tratamentului necesar. În cazul obezității preclinice, îngrijirea s-ar concentra pe prevenirea complicațiilor, în timp ce pentru obezitatea clinică, afectarea organelor poate justifica intervenții terapeutice mai rapide și intensive.

Autorii subliniază că diagnosticul de obezitate clinică necesită stabilirea unei legături între excesul de grăsime și afectarea organelor. În studiul respectiv, această legătură a fost estimată statistic la nivel de populație, nu individual. Studiul este de natură observațională, evidențiind asocieri între clasificarea obezității și mortalitate, fără a demonstra că noua definiție reduce riscul de deces.

Conform unui comunicat al King's College London, rezultatele susțin introducerea unei evaluări clinice mai complete pentru a diferenția pacienții care necesită tratament pentru o boală instalată de cei pentru care prioritară este prevenirea comunicat King's College London.

Surse:
Categorii:
Entități:
Etichete: