În 1976, statul român a adoptat unul dintre cele mai ambițioase programe vizând conservarea și regenerarea pădurilor, Legea nr. 2 privind conservarea, protejarea și dezvoltarea pădurilor. Planul, stabilit până în 2010, a inclus o cerință specifică: fiecare cetățean între 7 și 60 de ani trebuia să planteze anual cel puțin un puiet. Inițiativa urmărea inversarea tendinței de reducere a suprafețelor forestiere, determinată de exploatări intensive din secolul trecut.
Documentul din 1976 constația că, la începutul secolului XX, pădurile ocupau 8,5–9 milioane de hectare (35–40% din teritoriu), iar până la finele anului 1975 această suprafață scăzuse la 6,3 milioane de hectare. Autoritățile alertau asupra pericolului pentru echilibrul hidrologic și protecția solului. Programul stabilit menținerea fondului forestier la nivelul actual și refacerea a circa 700.000 de hectare de păduri slab productive. Un obiectiv major era schimbarea compoziției, prin extinderea rășinoaselor de la 28% la 40% până în 2010.
Planul prevedea crearea a 450.000 de hectare de plantații speciale pentru celuloză până în 2000 și limita tăierilor la 20 de milioane de metri cubi anual între 1976 și 1985. „Luna pădurii” servea la mobilizarea populației, iar școlile înființau cercuri „Prieteni ai pădurii”. În prezent, la jumătate de secol de la adoptarea legii, pădurile ocupă aproape o treime din teritoriul României. Conform Inventarului Forestier Național pentru perioada 2020–2025, publicat în august 2026, suprafața totală a pădurii este de 7.169.252 de hectare.
Față de cele 6,3 milioane de hectare din 1975, actuala suprafață a pădurilor este mai mare cu aproape un milion de hectare. Totuși, ținta din 1976 privind proporția rășinoaselor nu a fost atinsă: acestea ocupă aproximativ 1,78 milioane de hectare, reprezentând 25,3% din suprafața împădurită, sub nivelul de 40% vizat. Volumul exploatărilor forestiere actuale este estimat la aproape 30 de milioane de metri cubi anual, apropiindu-se de nivelul de 28 de milioane de metri cubi prevăzut de programul comunist pentru 2010.
Originea problemelor forestiere datează din preajma Primului Război Mondial și a celui de-Al Doilea Război Mondial. Intenve exploatări, promovate de societăți cu capital străin, au dezechilibrat structura pădurilor și le-au expus eroziunii. După război, Regimul Comunist a preluat o practică similară, în special prin Sovromlemn, societatea mixtă româno-sovietică, care exporta lemn de calitate superioară în Uniunea Sovietică, agravând deficitul de lemn de foc pentru populație și industrializare.