Istoria modernă a României, marcată de modernizarea infrastructurii și de recunoașterea internațională, a fost umbrită de două scandaluri financiare de proporți, cunoscute sub numele de „Afacerea Strousberg” și „Afacerea Hallier”. Aceste evenimente, care au avut loc la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul celui XX-lea, au costat statul român un prejudiciu imens și au expus vulnerabilitățile unor elite locale complice cu investitorii străini. Prejudiciul total estimat în prima fază a acestor afaceri depășește 40 de milioane de lei, o sumă exorbitantă pentru epocă, echivalentă aproximativ cu valoarea dolarului american.
Prima criză majoră a survenit în contextul dezvoltării rețelei feroviare. Deși România posedă doar un scurt tronson feroviar între București și Giurgiu în 1866, regele Carol I și guvernul liberal condus de Nicolae Golescu consideră esențială construirea unei magistrale, în special legătura dintre București și Iași, pentru unitatea națională. Licitația internatională pentru realizarea căilor ferate este câștigată, prin intervenția directă a regelui Carol I și a consilierului său, regele Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, de firma prusacă Strousberg. Comisia de evaluare a fost influențată de legăturile nobilimii prusace cu actionarii trustului, printre care se află și ducele de Ujest.
Contractul cu Strousberg s-a dovedit a fi unul dezavantajos din start. Prețul executiei lucrărilor a fost stabilit la 270.000 de lei aur per kilometru, pentru un total de 914 kilometri, sumă considerată nebunească de epoca. Mai mult, compania a obținut dreptul de a emite obligațiuni garantate de stat cu dobânzi de 7,5% și de a exploata liniile timp de 90 de ani. Lucrările au avansat lent, iar calitatea a fost slabă. S-a constatat ulterior că statul a plătit 5 milioane de lei pentru 19 kilometri de cale ferată fictivi. Scandalul a degenerat la nivel internațional, cu cancelarul Otto von Bismarck intervenind diplomatic pentru a proteja interesele lui Strousberg și chiar șantajând România prin condiționarea recunoașterii independenței de rezolvarea „chestiunii Strousberg”.
Al doilea scandal semnificativ, cunoscut sub numele de „Afacerea Hallier”, a vizat construcția portului modern Constanța. După obținerea Dobrogei și necesitatea integrării economice a acestei zone sărace, guvernul conservator din 1895 a organizat o licitație pentru portul maritim. Antrepriza franceză Adrien Hallier & Co. a câștigat licitația cu oferte agresive, sub deviz cu 21-23%. Totuși, Hallier nu avea capacitatea financiară și tehnică pentru un astfel de proiect gigant, având doar o garanție minimă de 762.000 de lei. În următoarele patru ani, lucrările au progresat extrem de lent, Hallier finalizând doar o mică parte și abandonând șantierele.
Afacerea Hallier a implicat corupție la nivel înalt, incluzându-l pe Constantin Manu, fratele ministrului de finanțe Gheorghe Manu. Procesul judicial care a urmat a culminat în 1900 cu o sentință care a obligat statul român să îi plătească lui Adrien Hallier despăgubiri de 6,2 milioane de lei, deși afaceristul français nici nu executase contractul. Istoricul Anton Caragea susține că motivațiile politice și finanțarea campaniilor electorale ale Partidului Conservator au jucat un rol crucial, alături de intervențiile diplomatice ale ambasadorului Franței, Arsène Henry. Acesteevenimente demonstrează modul în care interesul personal al elitor politice române a facilitat exploatarea resurselor naționale de către capitalul străin, lăsând o rană deschisă asupra finanțelor și imaginii țării.