Publicarea recentă a cărții „Actually, You’re Fine” de către neuropsihologul și expertul în dezvoltarea copilului, Katie S. Davis, scoate la iveală o problemă crescândă în educația și sănătatea mintală a tinerilor: obsesia modernă pentru perfecțiune.
Autorul explică faptul că instinctul natural al părinților de a elimina obstacolele din calea copiilor, eficient în trecut pentru supraviețuirea fizică, devine astăzi un factor de stres toxic. Într-o eră de siguranță relativă, acest impuls este exacerb de cultura „optimizării”, unde fiecare aspect al vieții unui copil, de la dietă la performanța academică, este privit ca un proiect de îmbunătățire constantă.
Dr. Davis subliniază o tendință periculoasă numită „creșterea conceptuală” a diagnosticelor. Deși conștientizarea tulburărilor de neurodezvoltare și reducerea stigmei sunt lucruri bune, numerele pentru ADHD și autism au crescut atât de mult încât devin „implauzibile” statistic vorbind. Această explozie este condusă în mare parte de cazuri ușoare, adică de cei care intră sub radarele diagnosticului doar pentru că nu se încadrează perfect în norma socială.
Când diagnosticul devine o etichetă larg răspândită pentru comportamente normale sau ușor dezagreabile, persoanele care suferă cu adevărat de aceste tulburări riscă să li se subestimeze luptele. Resursele – timp, atenție profesională și bani – se subîmpart pe un număr prea mare de pacienți.
O cauză principală a acestei patologizări este, conform lui Davis, credința excesivă în biologie și neuroștiințe. Oamenii de știință cred că comportamentul este determinat strict de biologism și chimie, deoarece acestea sunt măsurabile și „hard”. În schimb, domeniile „mai moi”, precum sociologia, psihologia și educația, sunt subminate, deși ar putea oferi perspective mai nuanțate și mai capabile să țină cont de contradicțiile existenței umane.
„Indiferent cât de bine-intentionați suntem, atunci când folosim o etichetă diagnostică, îi spunem copilului: „Ceva este în neregulă cu tine și trebuie să reparăm asta.” Ce semnificație va avea aceasta pentru autoconceptul copilului?”, se întreabă expertul. „Este un mesaj limitator pentru creșterea lui. De asemenea, există costuri de oportunitate. Dacă un copil nu necesita cu adevărat terapie ocupațională, dar petrece timpul făcând-o, ce pierde el? Poate joacă fotbal, merge la tabără sau are o întâlnire cu prietenii?
Părinții care caută ajutor adesea pentru a proteja copiii de consecințele sociale ale comportamentului disruptiv fac o greșeală fundamentală. Viața reală va continua să prezintă provocări. Copilul trebuie să învețe să gestioneze consecințele acțiunilor sale direct, cu suport din partea părintelui pentru procesarea emoțională, nu intervenție activă pentru a schimba mediul.
Cel mai important lucru pe care îl oferă Dr. Davis părinților este să accepte ideea că este „fine” (destul de bine), nu perfecțiune sau eșec total. Majoritatea oamenilor vor ajunge să se încadreze în zona normală de funcționare, indiferent de stridențele comportamentale ale adolescentului. Copiii nu sunt proiecte care trebuie optimizate până la eliminarea oricărei imperfecțiuni.