Pekka Rechardt, cercetător stabilit în Finlanda, propune o teorie conform căreia mintea ar putea continua să existe și după ce creierul încetează să mai funcționeze. Această afirmație audacioasă se bazează pe analiza relativărilor făcute de persoane care au supraviețuit unui stop cardiac și care își amintesc experiențe extrem de vii. O analiză anterioară, citată de publicare, plasa aceste experiențe în perioade în care activitatea electrică a creierului era puternic diminuată sau chiar nedetectabilă, conform datelor din presă.
Rechardt și-a fundamentat concluziile pe o cercetare reanalizată, publicată inițial în 2025 într-o revistă de specialitate, realizată de o echipă internațională de experți în experiențele din apropierea morții. Echipa formată din Bruno Angeli-Faez, Bruce Greyson și Pim van Lommel a raportat că activitatea electrică din cortex, stratul exterior al creierului, poate dispărea în 10 până la 30 de secunde de la producerea unui stop cardiac. Autorii au susținut că unele experiențe de near-death au loc tocmai în această perioadă de activitate cerebrală redusă, când electroencefalograma (EEG) înregistrează o activitate aparent absentă.
PentruRechardt, aspectul cel mai surprinzător este faptul că aceste experiențe păstrează trei elemente fundamentale ale conștiinței: sentimentul propriei prezențe, senzațiile vii și capacitatea de a percepe evenimentele ca pe un întreg coerent. El susține că, dacă aceste elemente pot persista în absența activității cerebrale obișnuite, atunci distrugerea creierului nu implică neapărat dispariția minții. „Această observație empirică susține ideea că viața după moarte reprezintă o posibilitate credibilă”, a scris cercetătorul.
Lucrarea, publicată în Journal of Consciousness Studies, dezvoltă o explicație a conștiinței pe care Rechardt a propus-o inițial în 2023. Analiza anterioară a demonstrat că ritmurile cerebrale alfa și beta, considerate esențiale pentru conștiință, dispar în aproximativ 6,5 secunde de la stopul cardiac. Rechardt încearcă să explice cum diferitele experiențe se reunesc într-un tot unitar, chiar și în viața de zi cu zi, implicând regiuni diferite ale creierului și necesitând timp pentru transmiterea semnalelor, totuși fiind percepute simultan.
Pentru a explica perspectiva unitară, Rechardt propune existența unei dimensiuni spațiale suplimentare, dincolo de cele trei cunoscute, din care informațiile asociate diferitelor regiuni ale creierului ar putea fi percepute simultan. El folosește analogia unei persoane care privește un desen de deasupra și vede simultan toate elementele, sugerând că creierul tridimensional ar putea fi asociat unei perspective conștiente situate într-o a patra dimensiune spațială.
Argumentarea se referă și la sentimentul de prezență în „acum”. Chiar dacă o experiență de near-death include amintiri sau scene necunoscute, persoana le percepe desfășurându-se într-un moment prezent. Rechardt observă că descrierea evenimentelor fizice nu explică pe deplin acest sentiment personal și se distinge între detectarea unui răspuns cerebral și senzația propriu-zisă, cunoscută în filozofie ca „problema dificilă a conștiinței”.
La final, Rechardt aplică analogia dimensiunilor suplimentare și morții, observând că distrugerea unui tablou nu înseamnă dispariția persoanei care îl privește. În scenariul său, moartea ar putea întrerupe legătura dintre creier și conștiință, fără a distruge cadrul în care are loc experiența. Astfel, conștiința ar putea continua să existe chiar și fără simțurile corpului, dar acest lucru depinde de existența independentă a unui astfel de cadru. Experiențele de near-death ar oferi „o privire asupra a ceea ce o așteaptă” persoanelor care nu mai au funcțiile organismului.